Absolvent LEADERS

Vlad Goje – Cum să faci din vânzări un mod de viaţă și o viaţă cu sens din vânzări

Bussiness din adolescenţă

În liceu, am avut un mic business de haine pe care l-am gestionat cu doi prieteni. Cumpăram haine din străinătate și le vindeam în ţară. Totul se întâmpla online. Le aduceam din China, din State și le vindeam aici. Eram curierul și depozitul central. Și colegii mei se ocupau de partea de clienţi; eu eram într-a IX–a, ei erau în clase mai mari decât mine.

Întreaga mea familie a fost o familie de antreprenori, în sensul că și părinţii mei au avut o traiectorie profesională furtunoasă. Înainte să intrăm în Uniunea Europeană, tata asculta la radio cum că majoritatea fermierilor care aveau în zone urbane locaţii și-au trecut terenul din extra-vilan în intra-vilan, și s-au transformat în dezvoltatori imobiliari.

Tata deocamdată doar vinde terenuri pentru că nu are capitalul necesar să și construiască. Își dorește acum să se lipească de un constructor și să mă atragă astfel și pe mine înapoi acasă. Planul a fost mereu ca, după ce termin facultatea, să mă ocup de dezvoltarea profesională, să lucrez, să învăţ, ca într-un final să revin acasă, lângă ai mei. Asta am făcut la Cluj.

Economie și voluntariat

Mi-am dat seama că traiectoria mea trebuie să fie în economie, și mi-am dat seama că sunt un vorbăreţ fantastic în materie de engleză, așa că m-am dus pe partea de engleză la facultate. Am absolvit Facultatea de Știinţe Economice și Gestiunea Afacerilor în engleză, specializarea Management.

Voluntariat am început să fac la echipa de baschet a facultăţii, pe care am creat-o de la zero. Am jucat baschet în liceu foarte mult, am jucat trei ani la rând, ne-am dus la campionate în Polonia, Ungaria și Germania și  am zis „hai să ne distrăm puţin și la facultate”. Am făcut rost de o sală gratuită pentru studenţi, am făcut un lot foarte mare, de 20 de oameni, ne-am antrenat intens și am zis că mergem la campionate. Am făcut voluntariat și la Rotaract, un ONG internaţional, o subdiviziune mai tânără a Rotary, cel mai mare ONG din lume.

Leaders și un nou început

În aprilie 2013, am fost la Leaders School. De aici a început toată traiectoria mea profesională. Mi-am șlefuit foarte bine CV-ul, am fost atent la toate detaliile și am câștigat o bursă din partea companiei KPMG. Când am ajuns la Leaders a fost fantastic. E atât de clișeic să spun că mi-a schimbat viaţa, dar pot să demonstrez. Și părinţii mei au zis: „te-ai schimbat foarte tare”. De la un om căruia nu-i plăcea să citească, nu mă putea împinge nimeni, am început să citesc într-o lună trei cărţi. Am început să mă cultiv, am început să învăţ ce înseamnă management, ce înseamnă psihologie. Am început să am o sete de cunoaștere pe care facultatea nu mi-a dat-o niciodată. Niciodată nu a reușit să mi-o provoace, dar nici să mi-o ofere.

La Leaders am cunoscut-o pe Adela Jansen, directorul executiv de la BRD. Ne-a dat o imagine despre ce înseamnă să fii lider. Am întrebat-o: „Adela, spune-mi te rog frumos, eu acum termin știinţe economice, termin managementul. Încă nu sunt foarte hotărât ce ar trebui să urmez. E momentul în care pot să mă specializez pe orice, pe finanţe, pe contabilitate, pe vânzări, pe orice”. La care Adela mi-a spus: „Vlade, intră la o firmă, nu contează ce vinde, dar tu fă vânzări, ăla să fie primul tău gând, pentru că din vânzări o să-ţi dai seama

  1. Ce fel de om ești, pentru că ești pus în faţa unor situaţii atât de dificile, încât îţi vei da foarte bine seama dacă domeniul ăsta e pentru tine și
  2. Dacă ai puţin noroc și ești foarte atent, îţi vei da seama și care e domeniul în care chiar te-ai potrivi, dacă nu în vânzări”.

Dă-i motive să cumpere, nu-i vinde

Era o firmă de vânzări, de carne și mezeluri, din Bistriţa Năsăud. Aveau un singur agent în Cluj și aveau nevoie de al doilea. Prima vânzare a fost de 300 de lei, am zis că deschid șampania acasă. Și senzaţia era atât de plăcută. Mi-am dat seama de următoarea chestie, că nu trebuie să vinzi, ci să-i ajuţi să cumpere. Dă-i motive să cumpere, nu-i vinde. Am învăţat asta dintr-o carte, care mi-a schimbat radical strategia asta de muncă, dar și rezultatele. M-am trezit apoi că am luat o ţeapă de 9 000 de lei de la o firmă fantomă. Și atunci mi-am dat seama că e o neregulă foarte mare între conducere și  mine. Mi-am depus demisia.

Am început să lucrez cu colegul meu de facultate, Bogdan, care-și deschisese o cafenea mobilă, Captain Bean. Într-o lună de zile am depășit 2 000 de like-uri pe Facebook, ceea ce era fantastic, vuiau toate ziarele despre noi. M-am angajat la Bogdan și am început: promovare, evenimente. Tot creșteam, creșteam și ne-am dat seama că din bicicletă cu cafea putem să facem un stand cu evenimente și să facem coffee catering.

La un moment dat, anul trecut, am visat la o firmă de imobiliare pe vară pentru studenţii care vin. Asociatul contabilului meu mi-a spus că are o agenţie imobiliară fără profit, îmi dă salariu fix, procent din firmă, comision, atribuţii, responsabilităţi, stabilitate și echipă, numai să o preiau.  

Prima mea lună de imobiliare a fost în iulie, am prins valul mare, când sunt chirii superbe în Cluj. Viziunea mea pentru o agenţie imobiliară diferită ar însemna să te ocupi de client nu doar prima dată când își caută chirie, apartament, casă, garsonieră, ci pe termen lung.

Am avut o provocare personală în agenţie: trebuia să învăţ să fiu un bun manager, un bun lider, pentru că până acum am fost un bun executant la Captain Bean. Și pentru mine a fost o confirmare că am făcut bine. Provocarea este să am oameni sub mine, o echipă, pe care să o cresc, să-i învăţ și să meargă în faţă cu mine. După o serie de succese și eșecuri în imobiliare, am luat decizia să mă retrag din domeniu. Începeam să simt Clujul străin. Am simţit nevoia unui sprijin.

Înapoi acasă, cu experienţă

Când am revenit în Satu Mare, la începutul lui decembrie, am vorbit cu ai mei și-am ajuns cu toţii la concluzia că e momentul să mă întorc. Mi-am încheiat aproape toate îndatoririle în Cluj și m-am întors acasă. M-am angajat aici la firma Zollner Electronic, unul dintre cei mai mari investitori germani din judeţul Satu Mare, specializat în producţia de componente electronice. Urmează să ţin legătura cu firme din toată lumea și să pregătesc aprovizionarea firmei.

Experiența face diferența. Prinde viteză în programul LEADERS Experience care te pune în situații reale de viață și îți grăbește experiența și forma practică de învățare, în funcție de atuurile și valorile tale.

Ciprian Tais, un pasionat de econofizică la Microsoft

Olimpic din plăcere și curiozitate

Când era în gimnaziu, la școala generală nr. 79 din București, Ciprian Tais mânca chimie pe pâine. Învăţa și la matematică, fiindcă profesorul era sever, și nu era chip să nu-ţi faci temele la matematică. Dar, cu chimia a fost altfel datorită profesoarei. Era atât de cumsecade și de caldă, încât pur și simplu învăţa mai ușor la chimie. Orele pregătitoare pentru olimpiadă, un fel de meditaţii, le făcea în laborator, și nu erau deloc un chin, ci mai degrabă plăcute, fiindcă profesoara i se părea mereu răbdătoare.

Într-a VIII-a, Ciprian a ajuns la olimpiada naţională de la Deva, acolo unde a fost remarcat de o profesoară de chimie de la liceul „Tudor Vianu”. Femeia, care venise să recruteze olimpici pentru liceul său, l-a convins pe Ciprian și pe alţi colegi să se înscrie la „Vianu”. Așa a ajuns la specializarea Mate-Info într-a IX – a, unde a găsit o altă profesoară bună, cea de fizică, care l-a făcut să pună fizica înaintea chimiei.

Învăţatul i-a fost aproape lui Ciprian, mai ales că părinţii își schimbaseră amândoi domeniile profesionale, și se apucaseră, după Revoluţie, de a doua facultate. L-au inspirat și l-au învăţat să înveţe din curiozitate și plăcere, nu neapărat pentru note.

Spre exemplu, avea zile la liceu când, în loc să se ducă la școală, se oprea la Biblioteca Centrală Universitară cu un teanc de cărţi de chimie. A început să studieze și econofizica, o combinaţie de fizică și economie, în care se regăsesc principii din fizică aplicate în economie.

Pe când mulţi colegi de liceu se înscriau deja la facultăţi în Europa sau Statele Unite ale Americii, Ciprian nu știa dacă să aleagă între facultăţile de Fizică, Chimie sau Automatică și Calculatoare. La plecarea din ţară nu s-a gândit prea mult atunci. Sfătuindu-se cu ai lui, a ales Politehnica, care l-ar fi ajutat să aibă un viitor mai sigur decât zona de cercetare în fizică sau chimie. În paralel, însă, a studiat Finanţe-Bănci la o facultate privată, fiindcă nu se putea despărţi de economie.

Scoala de leadership

Mergea însă spre o carieră de computer science, când, prin anul III de facultate, mama i-a trimis un anunţ cu o școală de leadership, organizată de Fundaţia Leaders. La școala de leadership de la Poiana Brașov, la care a fost doi ani la rând, i s-a schimbat viziunea, spune Ciprian. Acolo a câștigat mult curaj și multă încredere de sine.

A învăţat că leadership-ul începe cu a fi liderul tău în fiecare zi, încercând să influenţezi persoanele de lângă tine. Discuţiile l-au făcut să înţeleagă cât de util este să afle „care-i sunt părţile bune și părţile rele, calităţile și defectele pe care le avem, să ne cunoaștem pe noi înșine foarte bine și să știm în ce situaţie putem să ne folosim calităţile foarte bine și în ce situaţie să ne ferim de defectele noastre, sau ce putem face să ne atenuăm defectele.”

Inspirat de unul dintre speakeri, care conducea compania Adobe, Ciprian a aplicat la un internship acolo. L-a câștigat și a reușit să combine munca de facultate cu pregătirea licenţei cu munca în companie în stagiul de practică.

Software engineer la Microsoft

Când colegii din internship-ul de la Adobe au început să aplice la joburi în State, la Facebook sau Google, presiunea nu i-a mai dat pace și s-a apucat și el de aplicaţii de job. Era în dubii și pentru că decisese mai degrabă să se înscrie la masterate în Europa, și chiar fusese acceptat la unul în Amsterdam.

La presiunile colegilor, a aplicat însă cu zece minute înainte de deadline, într-o vineri seară, la niște joburi de entry-level în Microsoft, singura companie care mai recruta. După un interviu la telefon și câteva la centrul de recrutare din Varșovia, a fost selectat. A acceptat să plece în Seattle, și nu la masterat în Europa, gândindu-se că, dacă nu-i place, se poate întoarce după un an.

De atunci, s-au făcut patru ani. Este software engineer în departamentul de analiză de date. Obiectivul său în următorii trei-patru ani, până să împlinească 30 de ani, este să lucreze pe data science, „un domeniu foarte sexy, când pornești un  calculator și folosești Windowsul, și folosești anumite aplicaţii, noi reţinem toate click-urile pe care tu, ca utilizator, le faci. Încercăm să folosim niște statistici, să dezvoltăm un pattern de utilizare al tău când folosești programul. Asta ajută ca managementul să știe ce decizii să ia pentru următorul Windows”.

Într-o călătorie în Filipine și-a cunoscut soţia, cu care s-a căsătorit vara trecută

Patru ani de State i-a umplut cu călătorii în ţară, dar și în afara ei. (Într-o călătorie în Filipine și-a cunoscut soţia, cu care s-a căsătorit vara trecută).

Îi place să lucreze într-o corporaţie, mai ales în sediul central, unde lucrurile sunt văzute diferit faţă de un centru regional. Dar și să găsească echilibrul între obiective specifice și ambiţioase în fiecare zi la muncă și orele de după muncă, când vrea să fie complet deconectat. „Vreau să am o separaţie foarte clară între viata profesională și cea personală”.

Planuri de viitor

Ca planuri de viitor, Ciprian și-ar dori să facă un MBA, pe care să-l termine neapărat până la 30 de ani. „Planul meu iniţial era să nu mai scriu cod după un 30 – 35 de ani. Asta însemna că pot să rămân tehnic, dar să mă mut să fac program management, sau product management sau să fiu un people manager, tot într-o echipă tehnică. Sau dacă mi-ar plăcea să mă mut pe business, fie să-mi deschid propriul business, să devin antreprenor, fie după un MBA, să încep să mă mut către o poziţie de management.” Nu exclude varianta antreprenoriatului nici în România. „Dacă m-aș întoarce în România ar fi mai multe șanse să fiu antreprenor decât să fiu angajat într-o companie. Mi se pare că mediul de business din România e mult mai deschis către antreprenoriat în momentul de faţă decât în Statele Unite, unde piaţa e mult mai matură și cred că e ceva mai greu.”  

Experiența face diferența. Prinde viteză în programul LEADERS Experience care te pune în situații reale de viață și îți grăbește experiența și forma practică de învățare, în funcție de atuurile și valorile tale.

Andrei Lăscuţ – Cum succesul vine când ţi-l dorești ca aerul

Cât am fost copil ţineam mereu un pistol de jucărie în mână. Am avut și noroc de părinţi extraordinari. Cât de nebun să fii ca părinte să-ţi dai copilul la tir sportiv că îi place lui? Întotdeauna m-au susţinut indiferent de cât de dementă a fost direcţia. Este incredibil să ai susţinerea asta. Ai mei sunt profesori, nu am avut susţinere materială, dar cea morală a fost cea mai importantă.

 

Copilaria, sportul de performanţă și primul vis

 

De pe la 13  – 14 ani, am intrat în lotul naţional de tir sportiv. La 15 ani am avut prima deplasare, la Atena, în anul 2000 am luat locul IV, la o centime de podium, și am suferit foarte mult. Mergeam cu tramvaiul 41 din Crângași până la Steaua, sau la Băneasa, la antrenament. Mergeam prin pădure, patru kilometri, pe jos, dar nu-i simţeam. Era superb, un vis, liniște. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea.

Ce nu te învaţă sportul? Fără sport suntem morţi. De-asta suntem așa de bolnavi, ca societate, fiindcă sportul te învaţă anumite abilităţi: cea de a lucra tu cu tine, te învaţă ambiţie, te învaţă să înveţi să pierzi. Te învaţă să ai obiective. De la vârsta de 10 ani am știut că exist ca să devin campion olimpic. Toţi sportivii – cu asta sunt crescuţi. Faci două antrenamente pe zi. Pentru ce? Să auzi imnul la Olimpiadă, era tot ce puteai să primești, nu contau banii și nimic altceva.

 

IT, marketing

 

Aveam 19 ani când m-am angajat la un internet service provider; făceam marketing și vânzări în zona Crângași, mă ocupam de contracte noi.

Calculatoarele, IT-ul, gaming-ul, programarea au fost întotdeauna parte din mine, ca pentru mai toţi din generaţia mea. Am crescut cu bucuria de a ne schimba plăcile de video.

Sunt un om care învaţă din experienţe.

Eram în timpul facultăţii la ASE și voiam să lucrez. În timpul studenţiei știam că facultăţile nu pot livra nimic și că doar am nevoie de diplomă. A fost o luptă cu sistemul pentru că a trebuit să mă integrez în el. Simt că sistemul educaţional mi-a pus 18 ani de pietre în spate, nu m-a învăţat nimic. Acum sistemele de învăţământ te învaţă igiena de knowledge și te ajută să te integrezi social. În rest, îţi omoară individualitatea, dacă stau 30 de studenţi într-o parte și un profesor în alta și acela spune „trebuie să gândiţi ca mine”, în momentul ăla, celui mai mic i se imprimă ideea că nu poate crea universul din jurul lui, că îi este dat.

Există un grup de oameni care nu pot învăţa prin teorie sau prin experienţele altora. Dacă ei nu trec prin ceva, nu au cum să înţeleagă. Ăștia sunt oamenii care învaţă din greșeli și învaţă foarte bine. Așa sunt și eu.

 

Perspective diferite de gândire

 

Când lucram pe o poziţie de junior în marketing la Ursus, compania m-a trimis la Leaders Academy. Pe atunci eram destul de matur să trec la următorul pas în companie, dar oamenii din jur nu-mi vedeau potenţialul și eram frustrat. Și oportunitatea programului m-a ajutat extrem de mult.

 

Semnul maturităţii e când începi să accepţi păreri care nu sunt ale tale

 

M-a ajutat interacţiunea cu oameni din program care nu erau din business-ul meu, erau din părţi diferite, și am văzut perspective diferite de gândire. M-a ajutat să văd, să simt cum o problemă e gândită de oameni din unghiuri total diferite. Până atunci puneam bariere părerilor care nu veneau din unghiul meu. Și semnul maturităţii e când începi să accepţi păreri care nu sunt ale tale.

Înainte voiam ca totul să treacă prin mine, să mă asigur de fiecare element, nu la cel mai înalt standard, la demenţă chiar, mă gândeam la lucruri din organizarea unui eveniment, spre exemplu, la care nimeni nu se gândea.

La un moment dat, m-am gândit să construiesc sisteme în care să îi pun pe alţii în poziţii de putere. Chiar e bine să nu iasă toate lucrurile cum le văd eu, nu înseamnă că dacă nu sunt ca ale mele, soluţiile altora sunt proaste. A fost un proces, n-a fost doar experienţa Leaders, dar aceasta a adăugat o cărămidă să înţeleg că diversitatea ajută.

Ce a fost interesant la Grolsch, unde am lucrat ca Brand Manager, e că am construit, împreună cu echipa, un nou model de a face marketing, acela în care rolul marketing-ului nu mai e de advertising sau de a crea brand-ul unui produs, ci adaugă în sine plus valoare produsului iniţial.

 

Propria agenţie

 

De câteva luni am vrut să fac un reset overall, am zis că, dacă nu încerc acum să-mi fac propria agenţie, nu o să încerc niciodată. The Temple, agenţia mea, este exact ce mi-a lipsit când am fost Brand Manager. O să fie o agenţie care lansează un concept nou, human marketing. Vrem să folosim marketing-ul nu ca un canal de comunicare pentru branduri, ci ca o platformă de utilitate pentru oameni.

În loc să plătesc sute de mii de euro pentru spaţiu media, mai bine investesc în a crea experienţe, evenimente, site-uri de utilitate, aplicaţii mobile, care să fie utile. Vreau să am un hub de freelanceri, tineri motivaţi care să aducă valoare în tot ceea ce fac, nu vreau oameni plictisiţi și frustraţi că viaţa lor creativă nu e ceea ce pare.

Poţi să ai absolut tot ce-ţi dorești. Am slăbit 40 de kg, m-am îngrășat 30 înapoi, am slăbit 35 apoi. Întrebarea este „cât de mult îţi dorești?”. Dacă învăţăm să ne dorim, vom avea tot ce vrem. Ce înseamnă să-ţi dorești? E ca atunci când, dacă ţi-ai pune o pungă pe cap și ai strânge-o – ai rămâne fără aer. În momentul în care dorești ceva atât de mult pe cât îţi dorești să respiri, acela este doritul absolut. Dorinţa va învinge toată firea, toată existenţa, tot ce faci. Eu tot timpul mi-am dorit ceva, la început mi-am dorit să devin campion olimpic, nu am devenit niciodată, dar mi-am dorit asta.

Desire fuels everything.

Ionuţ Geroșanu – cum să transformi pasiunea pentru muzică în festival

Radio online

 

De când era în gimnaziu și lansa, alături de un prieten, în Moreni (Dâmboviţa), radioul online Groovefun, Ionuţ avea abilităţi de organizator. Radioul, spre exemplu, îl făcuseră acasă ca să difuzeze muzică electronică necomercială. Ajunseseră la 100 de ascultători. Când era mic, își chema prietenii la un fotbal și apoi făcea echipele, încât bunica ajunsese să-i spună „tu când te vei face mare, ori o să conduci, ori o să iei bătaie”.

 

Cursuri de leadership

 

În liceu s-a văzut mereu ca cel responsabil, mai matur, un licean care nu suportă infantilismul. Așa că, atunci când era într-a X–a, și a auzit că reprezentanţii unei fundaţii vin la colegiul său, „I.L.Caragiale”, să-i înveţe pe elevi noţiuni de comunicare și leadership, n-a stat pe gânduri și s-a înscris imediat la curs. Rar se întâmpla ca în Moreni, un oraș de nici 20 000 de locuitori, să ajungă organizaţii care să facă cursuri în școală. A învăţat tehnici de comunicare, de la cum să vorbească în faţa unui public până la cum să abordeze diverse situaţii în care poţi ajunge în poziţia de lider. Ionuţ s-a folosit de zilele cursului de week-end, de la 8 – 9 dimineaţa până la 5 seara, și a acumulat cât a putut, ca un burete. Părinţii, tatăl angajat al omv Petrom, mama profesoară de engleză, l-au încurajat să acumuleze cât mai mult în afara școlii. Organizatorii fundaţiei Leaders l-au selectat, împreună cu o altă colegă, să devină ambasador, adică la rândul lor să predea un curs similar peste câtva timp altor colegi din liceu.

 

Petrecerea-monstru în pădure

 

Noile tehnici învăţate i-au folosit la sfârșitul liceului când, după examenul de bacalaureat, și-a găsit o nouă pasiune și chiar primul pas în carieră. Plănuise să organizeze o petrecere la un prieten, care rămânea singur acasă, la care să vină mulţi alţi prieteni și colegi, un fel de sărbătorire a scăpatului de examene. Numai că prietenul n-a mai rămas singur acasă.

Așa că Ionuţ și prietenii lui au decis să mute petrecerea-monstru în aer liber, undeva în pădurea Nisipoasa, la câţiva kilometri de oraș, de unde să răsune muzică electronică pusă de prieteni de-ai lui. Au strâns bani de la firme din oraș, au cerut acordul primăriei, au angajat o echipă de sonorizare din Brașov, au căutat generator, au făcut un afiș în Photoshop.

Ionuţ a fost liderul evenimentului și a dat mai toate telefoanele și a făcut mai toate drumurile în luna de organizare ca să le iasă ceva ce niciodată nu existase în Moreni: un eveniment altfel, cu muzică altfel, dincolo de cluburile sau barurile unde lumea se distrează pe melodii comerciale.

I-au pus numele Kohvert 1.0.  

Cu mici probleme legate de generator la început, petrecerea de pe 1 august 2014 a fost un succes; au venit liceeni, studenţi, tineri din Moreni, aproape 300 de oameni. Succesul i-a dat mai apoi curaj lui Ionuţ să lucreze la alte petreceri; a convins patronul unui club din Moreni să-i lase ca pentru o noapte să facă un alt eveniment Kohvert cu muzică electronică. Iniţial, patronul a fost sceptic, dar și-a dat acordul pentru o încercare. A rămas uimit când și-a dat seama că a venit mult mai multă lume decât se aștepta și și-a scos profitul din acea seară. După două astfel de evenimente în Moreni, Ionuţ a mai organizat altele în Târgoviște, sub același brand. Anul trecut, în septembrie, a fost maestrul petrecerii Kohvert 2.0 în pădurea din Cartierul Tisa, la care au pus și taxă de intrare de 15 lei, pentru că au adus și o sonorizare extrem de bună, dar și artiști din București. Au venit 350 de oameni.

 

Drumul spre festival

 

Student în anul II la Agronomie, în București, la specializarea Inginerie și management în turism și alimentaţie publică, Ionuţ are destul de mult timp liber, pe care-l investește în planuri și idei pentru pasiunea lui, Kohvert. Urmează să dea drumul unor petreceri private pentru cei care au devenit fideli evenimentelor și, desigur, plănuiește petrecerea numărul 3, în vara asta, la Moreni. Știe că ideea din liceu și pasiunea lui pentru muzică electronică o să-l aducă și în carieră spre zona organizării de concerte, iar ce face la Moreni, pe lângă sentimentul că aduce ceva orașului în care s-a născut, a devenit parte din portofoliul personal.

Cristina Pogorevici – La 17 ani are prima afacere și vrea să cucerească New York-ul

Cristina era în clasa a X–a, la Mate-Info, la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr, în mai 2014, când un prieten de-ai ei, Virgil, și-a pictat tenișii, transformându-i într-o galaxie albastră. Pogo (așa cum îi spun prietenii Cristinei) l-a rugat să-i picteze și pe ai ei, cei mov, pe care nu-i mai purta de mult timp. A început să-i poarte și toată lumea din școală o întreba cine i-a pictat. Așa, celor doi prieteni le-a venit ideea să facă o pagină de Facebook unde să posteze fotografii cu teniși pictaţi și să aștepte comenzi.

 

GO-style

 

Nu și-au pus multe întrebări – dacă vor sau nu să facă o afacere, dacă le va merge sau, și mai practic, cum vor livra tenișii. Părinţii lui Pogo au încurajat-o să meargă mai departe și să-și facă un site pentru mica antrepriză numită GO-style. Iar tatăl i-a promis că, dacă strâng 25 de comenzi, vor putea să administreze shop-ul online prin firma lui.

Pogo și Virgil s-au jucat cu template-uri de site și i-au dat drumul. Iar, la scurt timp, au avut prima comandă de la cineva din Craiova, care voia o pereche de teniși Converse noi, pictaţi în stilul galaxie, primul lor model postat pe site. A fost șoc și groază. Le era teamă că au investit 350 de lei să-i cumpere, să-i picteze și să-i trimită, și nu vor primi banii înapoi, la ramburs. I-au primit după câteva săptămâni, cât a făcut prin poștă pachetul și returul banilor București – Craiova. Așa au prins curaj să ia și alte comenzi.

Totul a pornit de la o pereche de tenisi pe care Virgil a pictat o galaxie

Și-au dat seama, cu surprindere, că majoritatea clienţilor nu erau din București și nu erau nici adolescenţi ca ei, ci adulţi, părinţi care făceau un cadou copiilor. Când un client le-a cerut, spre sfârșitul verii, să-i picteze pe lângă teniși și un tricou, au zis „de ce nu?” Li s-a mai alăturat o prietenă la pictat, iar Pogo s-a ocupat de relaţia cu clienţii și de partea administrativă. Îi venea ușor, mai ales că la micul dejun și-a ascultat adesea părinţii vorbind despre afaceri sau resurse umane.

 

Leadership Autentic

 

După experienţa GO-style, a aplicat la programul Leadership Autentic al fundaţiei Leaders, un training intens în care elevii între 14 și 18 ani află noţiuni teoretice despre leadership, comunicare și dezvoltare personală și-și exersează abilităţile, valorile și potenţialul de leadership. (mai aplicase într-a IX-a dar nu fusese selectată). Pogo a fost fascinată de ce afla, își nota non-stop lucruri și nu-i venea să creadă că niciodată nu i-a trecut prin minte să-și pună pe o foaie valorile. Atunci și-a dat seama că cele mai importante pentru ea sunt curajul, inteligenţa și libertatea.

Leaders i-a dat trei lucruri. „Knowledge, informaţie, am aflat de la cum stai în faţa publicului, cum să vinzi la cum să trimiţi un mail sponsorilor. Mi-a mai dat networking. Unul dintre oamenii cunoscuţi prin Leaders m-a sunat că are nevoie de un voluntar, la mare, la ColorRun. Și când am ajuns acolo am aflat că sunt coordonator de voluntari. Dacă nu ar fi fost cu mine în programul Leaders, nu ar fi avut niciodată curaj să-mi dea o asemenea funcţie. A treia chestie este cea mai importantă dintre toate.”

Lui Pogo i-a plăcut să-și umple anii de liceu cu cât mai multe activităţi care să-i aducă experienţă personală și profesională. A fost voluntară la Shakespeare School, unde a predat engleză vinerea dimineaţa unor copii de 12 ani. A călătorit în schimburi de experienţă prin Europa, schimburi în care ar pleca și mâine, dacă ar putea.

De mică, a ales doar ce e mai greu. Așa a fost și-n gimnaziu, când a ales mate-info pentru liceu fiindcă toate celelalte specializări erau prea simple. Când trecea într-a VI–a, a călătorit la New York, unde mama ei lucrase pentru șase luni, și s-a îndrăgostit atât de tare de oraș, încât a decis să dea la facultate la New York University. De atunci visul nu i s-a schimbat, și-ar dori să facă specializarea de Business la NYU, dar a decis să încerce și alte variante de facultăţi din afară.

 

Erasmus+

 

Anul ăsta are în plan câteva schimburi de experienţă prin programul Erasmus+  și să descopere România împreună cu prietenii. Ţintesc către Iași, Timișoara, Sighișoara, Alba Iulia și Cluj. Planul pentru Go-style este ca din primăvară produsele imprimate să poată fi achiziţionate și din magazine, iar promovarea produselor pictate manual să o facă printr-o serie de evenimente de pictat live on the spot.

În septembrie anul viitor, imediat după ce începe clasa a XII–a, se va înscrie la mai multe facultăţi. NYU rămâne facultatea de suflet, dar, pe lângă ea, a mai pus alte zece variante, printre care Columbia, Boston, UPenn și Harvard.

Maria Axinte, o tânără de 26 de ani spune poveștile deţinuţilor politici

Când avea zece ani, Maria se plimba prin birourile părinţilor care administrau o firmă de construcţii din centrul Piteștiului, a cărei clădire adăpostise în anii ’50 închisoarea politică. Ultimul lot de studenţi deţinuţi politici a plecat în august ’51 și, de atunci, închisoarea a primit deţinuţi arestaţi pentru delincvenţe de toate felurile, nu doar politice. Însă, pentru că rezistenţa din munţi, în perioada comunistă, era activă mai ales în zona Câmpulung-Nucșoara, unii dintre disidenţi au fost închiși și aici, înainte de ’77, când clădirea a fost scoasă din circuitul detenţiei și oferită companiei de stat Trustul de Construcţii Industriale Argeș. După Revoluţie, trustul s-a împărţit în mai multe companii private, printre care și cea a tatălui Mariei.

Când Maria era o adolescentă pasionată de desen, nimeni din jur nu știa prea multe despre ce a însemnat să fii deţinut politic. Angajaţii din firma părinţilor răspândeau zvonuri abstracte despre ce s-a întâmplat odinioară în acea clădire. Era mai degrabă o teamă generală, un fel de tabu să intri la subsol. Pe la 16 ani, Maria a dat peste o carte, „Sfântul Închisorilor” despre Valeriu Gafencu, despre detenţia politică. Cam pe atunci i s-a aprins Mariei un beculeţ legat de închisoarea de altădată. În primul an de facultate, când era la Facultatea de Arte în București, a început, voluntar, să caute alţi oameni care se ocupau de scoaterea la suprafaţă a trecutului, printre care și Ana Blandiana, cea care se ocupă de memorialul de la Sighet.

„VREAU SĂ ȘTIU CINE AU FOST OAMENII ĂȘTIA, PENTRU CĂ SE VORBEȘTE DE DEŢINUT POLITIC, FOST DEŢINUT POLITIC, ȘI MI S-A PĂRUT CĂ SE PUNE O ȘTAMPILĂ ȘI AM VRUT SĂ ȘTIU CE I-A DETERMINAT PE EI SĂ SE OPUNĂ COMUNISMULUI, CE FEL DE OAMENI SUNT”

În primul an de studii în Anglia și-a dat seama că îi place atât de mult stilul de predare de acolo, încât a renunţat de tot la facultatea de la București și a început-o de la zero pe cea din Londra. În vacanţele inter-semestriale, venea acasă unde lucra alături de părinţi, fie pe șantier, fie făcând pe traducătorul pentru parteneri de afaceri, mai ales că știe patru limbi străine: franceză, engleză, spaniolă și italiană. În 2011, a început să lucreze oficial și la proiectul restaurării muzeului Închisorea Pitești, când a înfiinţat organizaţia „Sfinţii închisorilor”, pe care a finanţat-o cu fondurile familiei. La început au fost lansări editoriale ale diverșilor foști deţinuţi pe care i-a cunoscut și pe care i-a încurajat să-și facă publice mărturisirile. „Pe noi nu ne-a interesat că sunt oameni care au fost în mișcarea legionară, în Frăţiile de Cruce, n-am ţinut cont de asta”, spune Maria. „Dacă ai ceva de spus și ai trecut prin închisoare și poţi fi un model pentru ceilalţi, de ce să nu ieși în faţă? Lansările de carte erau de fapt conferinţe, în care oamenii vorbeau despre viaţa lor din închisoare”. După Londra, a urmat în București un master în administrarea afacerilor la catedra UNESCO, program care a atras-o fiindcă avea profesori elveţieni care păstrau o metodă de educaţie deschisă, asemănătoare celei de la universitatea britanică.

Muzeul o să fie bazat pe poveștile oamenilor. Pentru că, spune Maria, nu sunt doar foști deţinuţi, sunt niște oameni care au avut niște idealuri, care au trecut printr-o suferinţă grozavă, au depășit-o și felul prin care au depășit-o e foarte interesant; începând cu contextul în care omul s-a format, ideile prin care s-a opus comunismului, ce a păţit, violenţa care i s-a aplicat, fizică, psihică, de toate felurile, cum a ieșit din închisoare și ce a făcut după ce a ieșit.

Experienţa muzeală va fi concentrată pe instalaţii video și audio. Maria ar vrea ca cel care intră în muzeu să iasă cu mai multe întrebări decât atunci când a intrat, să-și pună niște probleme, să se gândească la niște lucruri, să nu iasă din muzeu și să zică „gata, știu!”, dimpotrivă, să vrea să afle mai multe, să-și pună întrebări. Proiectul de restaurare și finalizare a Memorialului Închisoarea Pitești este aproape de execuţie. Primăvara aceasta încep lucrările de reparaţii și restaurare și apoi cele din interior: informaţii și grafică.

2016 este plin de proiecte la fosta închisoare. Tot primăvara asta, Maria va organiza cursuri de istoria comunismului și detenţie politică, o serie de conferinţe și dezbateri care vor continua până în toamnă și ediţia a șasea a Școlii de Vară „Fenomenul Pitești”.

Experiența face diferența. Prinde viteză în programul LEADERS Experience care te pune în situații reale de viață și îți grăbește experiența și forma practică de învățare, în funcție de atuurile și valorile tale.

Cum ajung liderii, lideri?

Am scris acest articol cu scopul de a da un răspuns, parțial dar clarificator, unei întrebări care apare frecvent în discuții colocviale sau în ședințele top-managementului: “Cum ajung liderii, lideri?” Răspunsul se bazează pe o cercetare care a avut loc la începutul anului 2018, când am sprijinit Fundația Leaders să realizeze interviuri cu absolvenți ai Programului Leaders Academy 2009-2016 despre drumul lor de la poziția de coechipier la cea de lider. Această poveste a dezvoltării lor era parte dintr-una mai largă, despre impactul Programului asupra absolvenților și dezvoltarea a noi direcții în armonie cu nevoile noilor lideri.

Din interviurile realizate cu liderii de azi s-au desprins 3 lecții:

1) Leadershipul înseamnă un efort de schimbare de atitudine;

2) Dezvoltarea abilității de lucru în echipă este întotdeauna precedată de dezvoltarea unor abilități personale;

3) Învățarea leadershipului este un proces continuu căci avansarea în carieră înseamnă schimbarea echipelor și a relaționării cu celelalte structuri ale firmei și adaptarea la noi provocări de echipă.

Prima lecție spune povestea celor care devin lideri organic, adică plecând de pe poziția de coechipier și nu artificial, impus de un top-management autoritar. Dar ce au schimbat cei care au devenit lideri? Și-au schimbat atitudinea față de echipă. Au învățat să devină coechipieri mai buni. Aparent contraintuitiv, liderul învață să devină un coechipier deschis spre ceilalți, abordabil și flexibil în gândire. Aceasta este o înțelegere cheie pentru cei care intenționează să pășească pe drumul unui leadership autentic. Eroarea ce rezistă în percepția generală asupra liderului și se trădează în limbajul pe care îl folosim, este că această persoană nu face parte din echipă, ci că el este cel care o conduce, cel care “are” o echipă și vine de undeva, parcă de udeva de sus, să rezolve conflictele și problemele și să dea o direcție. Ei bine, din rememorarea parcursului lor și din dezvăluirea provocărilor și a poveștilor eșecurilor și succeselor pe care le-au experimentat, transpare clar că liderul este de fapt un coechipier, dar un coechipier mai bun, iar datorită acestei schimbări de atitudine ajunge să coordoneze și să optimizeze echipa,  cum spun ei, ‘mai subtil’. Leadershipul presupune dezvoltarea continuă a abilității de lucru în echipă “Leadershipul se învață, sunt convinsă de asta, doar că fiecare trebuie să muncească un pic, să devină mai bun.”

Lecția a doua poate fi cea mai revelatoare pentru mulți. Cum învață liderii să devină coechipieri mai buni? Studiul dezvăluie că avansarea sau schimbarea poziției în carieră s-a datorat dezvoltării unor aptitudini personale și nu a celor sociale, care îi ajută în munca de echipă. Cei care au rămas pe aceeași poziție și care încă își confruntă rolul de lideri sunt cei pentru care procesarea și sedimentarea abilităților de dezvoltare personale este încă în curs.

Dintre cei intervievați, la începutul drumului, coechipierii erau echipați cu aptitudini personale precum: gândirea strategică, analiza de risc, curiozitatea, capacitatea de analiză a micro-gesturilor, dorința de a învăța mereu, și aptitudini sociale precum: sociabilitatea, abordabilitatea și flexibilitatea. Pășind pe drumul spre leadership au apărut provocări ce țineau de munca de echipă:

  • A-i lăsa pe ceilalți să-și spună punctul de vedere;
  • Modalitățile potrivite de abordare a conflictelor;
  • Dezvoltarea empatiei;
  • Nevoia de limite clar stabilite.

Aceste provocări apărute în munca de echipă au fost depășite printr-un efort personal, prin dezvoltarea a noi aptitudini personale decât a celor cu care erau echipați când au intrat în echipă.

Frecvent, coechipierii spun că noile aptitudini pe care și le-au dezvoltat sunt autocontrolul și disciplina.

Autocontrolul și disciplina i-au adus mai aproape sau chiar în poziția de lideri. Datorită autocontrolului și disciplinei, liderii au reșușit să se cizeleze, să devină mai subtili și să tacă mai des. Aceste noi aptitudini personale i-au făcut să se dezvolte ca lideri-coechipieri mai buni și să optimizeze munca de echipă pentru că: au ascultat mai mult, sunt capabili să analizeze din perspectiva celuilalt și au mai multă răbdare.

Povestea însă nu se încheie aici. În prezent, schimbându-și poziția în cadrul firmei, deseori ei schimbă și echipa și interrelațonarea cu toate celelalte structuri ale firmei. În calitate de lideri formează noi echipe și se confruntă din nou, la un alt nivel de data aceasta, cu noi provocări de echipă pe care au nevoia de a le rezolva. Interrelaționarea cu ceilalți, diversitatea, comunicarea și motivarea echipei sunt provocările cele mai frecvente. Mai precis, armonizarea diversității, diversitate ce ține de vârsta, de sex, de cultură și de experiență, încurajarea inovării și dezvoltarea profesională a personalului sunt nevoi stringente ale noilor lideri.

Lecția a treia ne spune că cei care s-au antrenat în leadership continuă să devină coechipieri mai buni și pășesc „cu pași mărunți”, pe drumul “lung”, care “continuă chiar și zilele astea“. Toți cei care au devenit lideri vorbesc de un proces de de dezvoltare a lor sau de o corectare a unor neajunsuri și deseori menționează că acest proces nu s-a încheiat definitiv, este un proces de continuă dezvoltare, “un drum lung și anevoios de a accepta, înțelege și a fi mai empatic, astea sunt work in progres.”

În urma cercetării întreprinse, noul Program Leaders Challenge, înțelegând povestea liderilor  caută să răspundă provocărilor liderilor de azi, întrebărilor lor și să îi însoțească, câțiva pași, spre învățarea leadershipului.

Marius Stroe, software engineer, Twitter: “Visul meu este să rezolv o problemă a omenirii cu ajutorul tehnologiei”

De când își aduce aminte, Marius a fost pasionat de științele exacte. În școala generală, îi plăceau matematica, chimia, fizica. Și gramatica. Revistele despre calculatoare îl atrăgeau inexplicabil, dar n-a reușit să învețe mare lucru pentru că nu existau mentori care să-i arate primele taine ale informaticii.

Școala de competitivitate

Anii de liceu au fost anii în care s-a format și și-a găsit drumul. A fost admis la cel mai bun liceu din Pitești, în clasa de matematică-informatică intensiv. Cum îi place să fie pregătit pentru ceea ce vine, Marius și-a propus să nu aștepte să înceapă școala până va înțelege ce e cu informatica. “În vară, mi-am cumpărat o carte foarte groasă despre limbajul de programare pe care urma să-l învăț la liceu. Îmi dau seama acum că a fost cea mai bună decizie din viața mea. În timp ce colegii mei încercau să învețe limbajul în clasa a IX-a și a X-a și apoi să rezolve probleme, pentru mine limbajul nu mai era o provocare. Am prins un gust interesant de a rezolva problemele.”

Am observat că nu trebuie să impui, să spui: părerea mea este… Oamenii vor să le asculți părerea. De obicei, liderul ascultă toate părerile și îi aliniază pe toți. Este ca o calibrare. Trebuie să îi înțelegi, să îi ajuți să te înțeleagă și să mergeți împreună în direcția bună. Întrebările fără judecăți de valoare sunt absolut critice. They will change people’s minds.

Liceul a fost o perioadă intensă, cu multe competiții – a mers la olimpiadele de informatică. Fără ele ar fi fost mult mai greu mai târziu. Și tot ele i-au creat anumite mecanisme care l-au ajutat să ajungă unde și-a dorit.

La facultate, s-a pregătit pentru a lucra “în industrie”. A ales Clujul, nu Bucureștiul, deși fusese admis și aici, pentru că, uneori, trebuie să ieși din algoritmi și să ții cont și de alte lucruri când faci alegeri în viață: “”La Cluj, cultura m-a impresionat foarte mult, oamenii sunt calmi și respectuoși. În București, am avut senzația că toată lumea aleargă pentru sine.” A revenit în Capitală pentru a face un master în sisteme distribuite. Au fost 20 de admiși la masterul respectiv, dar unul singur a reușit să termine: Marius. “Când alergi singur, ești pe primul loc. Dar și pe ultimul”, spune amuzat.

Constanta acestor ani a fost permanent competitivitatea: în liceu, a mers la olimpiade și a avut rezultate foarte bune. În facultate, n-a ratat internship-uri la niciunul dintre giganții din domeniu. S-a angajat la Microsoft și timp de trei luni a experimentat viața într-o corporație într-un orășel american, Redmond. “Nu mi-a plăcut. Era un oraș plictisitor – o clădire pentru oameni, una – a companiei, una pentru oameni – una pentru companie. Nu e nimic de făcut acolo”. Rând pe rând, Microsoft, Google, Facebook au fost testate și respinse. Pentru că, deși greii tehnologiei au impact uriaș, ca angajat e dificil să simți că ești parte din acel efect. Marius a lucrat apoi într-o companie mică din București, UberVU, și a simțit că are impact, că poate schimba lucrurile și oamenii prin tehnologie. Dar voia mai mult.

Data scientists m-au învățat să fac previziuni”

Mai rămăsese Twitter de bifat și, dacă în celelalte cazuri a fost chemat, căutat și curtat, aici a aplicat direct pe site-ul companiei. Nu l-a căutat nimeni și acum, având experiența din interior, înțelege de ce. “Se uită cineva peste aplicații, dar dacă nu atragi atenția cu ceva, trece repede peste și asta a fost”. Apoi, a insistat și a reușit.

Astăzi, Marius este software engineer la Twitter și e complicat de explicat ce face exact. Nici părinților lui nu le este foarte clar cu ce se ocupă fiul, plecat în Statele Unite, în San Francisco, la una dintre cele mai importante companii din lume, dar sunt extrem de mândri. “Mi-e greu să le explic ce fac la Twitter, ei sunt mulțumiți să vadă că șefu’ ăl mare vorbește cu mine și cam asta e dovada lor că îmi merge bine pe-acolo”. Jumătate din echipa cu care lucrează este formată din români.

La Twitter, am avut ocazia de a “lupta” în tranșee cu lideri adevărați. A merge la “război” împreună creează legături profunde între oameni. Te vor ține minte mult timp.

Obsesia de a face lucruri care contează, de impact, însuflețește fiecare palier al vieții lui. În primii trei ani la Twitter, a lucrat la aplicația de iPhone. Apoi, fascinat de data scientists, a început să aplice viziunea lor din știință în mobile.Data scientists nu cred în coincidențe, cred în cauzalitate. De obicei, faci un experiment, experimentul e singura modalitate de a determina cauzalitatea. Vezi dacă merge și înveți, fie că merge, fie că nu merge. Și, am reușit să avem rezultate formidabile, aplicând cunoștințele de statistică unui domeniu aparent fără legătură: cum percep oamenii conținutul aplicației Twitter.””

Așa a eficientizat lucrurile în companie și a început să obțină rezultatele la care sperase. Impact și eficiență. Dar și enorm de multă perseverență. “Am avut și un proiect de suflet ce m-a plimbat prin toate colțurile sistemelor. A fost ultimul mare proiect legat de felul în care sunt servite reclamele. Am fost 6 persoane la început, dar treptat am rămas singur și, pe măsură ce oamenii plecau – învățam rolul lor. Unul a fost cel de data scientist, apoi cel care servește reclamele, alt rol a fost cel care prezice cât de bună o să fie reclama pentru tine. A fost cel mai tare proiect. Cum spunea Randy Pausch: pereții există ca să îi oprească pe ceilalți. Mi-e greu să renunț și nu o fac până când nu înțeleg că războiul ăsta n-are niciun sens sau câștig bătălia.

În tot acest parcurs, a înțeles cât de important e leadership-ul și care sunt efectele lui la toate nivelurile. Așa că una dintre misiunile lui la Twitter este să verifice dacă toată lumea merge în direcția stabilită de conducere, dacă tot ceea ce se face este aliniat scopurilor strategice. Marius și-a cristalizat multe dintre ideile despre lideri și leadership în anul 2013, când a participat la unul dintre programele LEADERS. “Această etapă m-a ajutat. La început am fost sceptic, recunosc, dar mi-am dat seama că la LEADERS există substanță. De aceea, sprijin în continuare tineri pentru a participa la programele voastre”.

Am lucrat cu lideri care m-au inspirat, care m-au învățat să caut să lucrez cu oameni mai deștepți decât mine, să pun la un loc o echipă de oameni cu calități complementare și, nu în ultimul rând, să dovedesc că ce am construit chiar merge. Sună simplu, dar este cu mult mai greu decât am crezut. Și am mai învățat că trebuie să dovedești că ceea ce ai făcut merge (râde). Asta e greu. Mă gândeam că fac și gata, dar nu e așa.

Una din lecțiile de leadership pe care ar fi vrut să le fi învățat mai repede este spiritul de echipă. Școala românească i-a arătat cum să fie extrem de competitiv, dar nu i-a dat contextul să lucreze în echipă. Și ăsta e unul dintre lucrurile pe care a trebuit să le rafineze la Twitter. “Ca persoană, sunt individualist, or asta nu merge în echipă, trebuie să fiu mai empatic. Mi s-a spus la Twitter că ar fi bine să-i ascult și pe ceilalți, că lumea știe că pot face singur foarte bine anumite lucruri dar, dacă nu-i asculți pe ceilalți, nu vei ști de ce merg și unde vor merge.”

Și absența soft skill-urilor din curriculum de bază este o altă problemă de care și-a dat seama în State. “Mi-e foarte greu să mă duc în fața tuturor și să spun – ăsta e proiectul meu. E atât de important să poți comunica ce e în mintea ta mai multor oameni! Am observat că cei care au studiat în State, de exemplu, au calități complementare celor tehnice care le amplifică ceea ce întreprind. Sigur, sunt multe contraexemple, dar mie, și nu sunt singurul, nu mi se pare că Europa de Est pune mare accept pe soft skills.”

Lui Marius i-ar plăcea să se întoarcă în România. Dar nu e sigur că și-ar mai găsi locul aici, nu crede că s-ar mai putea adapta mentalității limitative. “În State, limita ți-o impui singur”. Și, momentan, dorința lui de a avea impact și de a reuși este fără limite.

De ce nu are succes Twitter în România?

“Cred că este de natura conținutului, Twitter e focusat mai mult pe ce gândesc oamenii, pe când celelalte platforme sunt concentrate pe ce văd oamenii, cum se văd pe ei. Exemplul clasic: de câte ori pui o poză cu selfie sau am fost aici, ai 100 de like-uri. Când te arăți pe tine printr-o fereastră, oamenii apreciază mai mult. Când dai share unui articol ce crezi că ar trebui să fie citit de toată lumea, mai mult de 3 like-uri nu vezi.Este o diferență de profunzime. Twitter te arată cine ești, e mai autentic. Prin celelalte, pui o fereastră în față pe care o colorezi.

Era o analiză făcută de un angajat de la Twitter. Uite, Obama avea 80 de milioane de followeri, Clinton 40 de milioane și Trump – vreo 18 milioane înainte de alegeri. La Obama și Clinton, nu postau ei chestii, se posta ce credea echipa de campanie și puneau Twitter-uri perfecte, ca o declarație de presă. În același timp, Trump scria el, mânca litere, scria greșit cuvintele, dar se vedea că e autentic, că el scrie. Și asta a rezonat cu susținătorii lui. Persoana explica că nu e vorba despre mărimea audienței, ci despre cât de engaged este audiența. Se pare că, atunci când liderii sunt autentici pe platformele sociale, pot ajunge departe. Trump a și zis că el nu crede că ar fi ajuns președinte dacă nu era Twitter.”

Experiența face diferența. Prinde viteză în programul LEADERS Experience care te pune în situații reale de viață și îți grăbește experiența și forma practică de învățare, în funcție de atuurile și valorile tale.

Daniel nu a murit, e doar puțin plecat pe munte

La revedere, prietene! Ne vor lipsi zâmbetul tău și cuvintele sincere prin care făceai lumea un loc mai bun.

Undeva, pe Valea Coștilei în Bucegi, zăpada cade din cer într-o liniște deplină. De jur împrejur se înalță culmile albe și cerul senin-senin, de nu-ți mai poți ține ochii deschiși. Tăcerea asta de început de lume și frumusețea neatinsă a muntelui erau motivele ce-l făceau pe Daniel să se aventureze pe munți iar și iar, fie că era vorba de Mont Blanc sau Retezat, de vârful Khan Tengri sau Bucegi.

N-o să vorbim dramatic despre Dani. Nu i-ar fi plăcut și ar fi râs: “Frăție, ce-i asta?” O să-i lăsăm pe cei care l-au iubit și l-au înțeles să spună lecția pe care Dani ne-a lăsat-o. “Cred că marile lui iubiri în viață am fost eu și muntele, în aceeași măsură. Nu știu dacă ar fi putut să renunțe la vreuna dintre ele. Oricum, și eu am considerat că n-ar trebui”, spune cu sinceritate Octavia, soția lui. Muntele i-a legat și le-a dat amândurora ceva ce prețuiau mai presus de orice. “Daniel era o persoană liberă, poate ăsta e cuvântul care-l descrie cel mai bine: “libertate”. A făcut întotdeauna ce și-a dorit și ce a simțit.”

Muntele a fost mereu parte din viața și din dragostea lor. Cele mai frumoase momente le-au scris în aerul tare al vârfurilor. În masivul Retezat, pe o vreme cumplită și având ca martor un câine zgribulit, Daniel a îngenuncheat și i-a promis Octaviei că o va face fericită toată viața. “M-a cerut de soție în mijlocul viscolului. Eram doar noi doi și totul a fost atât de romantic”, povestește Octavia.

Marmota de pluș era mascota fiecărei expediții pe munte.

Acum, când muntele l-a luat pe Daniel pentru totdeauna, Octavia simte că nu poate fi supărată nici pe munte, nici pe Daniel. Deși îi e cumplit de greu. Rucsacul, casca spartă a lui Dani și marmota de pluș norocoasă, pe care o purta mereu cu el pe munte, sunt singurele lucruri ce au fost recuperate în urma avalanșei. Căutările lui Daniel vor continua, cel mai probabil, la primăvară.
“Mi-au povestit ceilalți patru prieteni cu care era pe munte în ziua accidentului că era foarte fericit. Și ultimele chestii despre care a vorbit erau despre mine, despre noi. E important pentru mine să știu că a fost fericit”, spune cu vocea sigură. Între ei n-au rămas cuvinte nespuse sau regrete, doar un mare gol pe care nimic nu-l va mai putea umple. “O să-mi fie cel mai dor de afecțiunea lui, mă îmbrățișa foarte mult. A fost un sprijin mereu, cu o dragoste foarte sinceră. Dragostea lui era ca în filme.”

„MUNTELE ERA COMBUSTIBILUL LUI”
Daniel a început să simtă amețeala plăcută a înălțimilor în munții Retezat, aflați aproape de orașul natal, Hunedoara. Mai întâi ca o îndrăgosteală de liceu, când ajuta salvamontiștii la marcări de trasee, sau ca ranger în Parcul Național Retezat. Apoi ca o pasiune calmă, matură și calculată în care a investit timp și energie și pe care o împărtășea cu cei dragi: “Când ajungea la munte, ne arăta fiecare vârf în parte și ne spunea povestea lui. Avea încărcate în inimă și în creier toate hărțile munților. Muntele ii dădea oxigen. Muntele era combustibilul lui,” spune Adelina Maria, prietenă apropiată a lui Daniel și omul care l-a adus în familia LEADERS.

Toți îl știu pe Daniel ca fiind extrem de prudent. Lua mereu în calcul riscurile și se pregătea temeinic. Știa că, de cele mai multe ori, pe munte e vorba de cum te organizezi, mai mult decât despre rezistență fizică. De aceea, Octavia ar vrea să le spună tuturor să nu se mai frământe căutând vinovați. “Aș vrea ca prietenii lui și apropiații să nu fie supărați pe el, să nu fie supărați nici pe munte. Să nu considere că a fost vina cuiva. El făcea ture din astea destul de des și nu cred că acum erau condiții mai speciale ca în alte dăți. Cred că, pur și simplu, a fost un mare-mare ghinion. Erau cinci persoane în grup și doar el a căzut…”

Pentru Adrian Fako, bun prieten al lui Daniel și omul alături de care a trăit una dintre cele mai frumoase experiențe ale vieții lui, expediția pe vârful Khan Tengri, ce s-a întâmplat este încă de neconceput. “Nu trebuie să justifici nimic nimănui când se întâmplă ceva pe munte, pentru că nu poți să înțelegi contextul. Daniel era precaut, avea experiență, nu se aventura. Modul cum aborda lucrurile era ca în business: trebuie să fii precaut, dar, dacă ești prea precaut, nu te apuci de nimic. Și-atunci când te apuci și încerci?”

Adrian și Daniel se știu de ani buni, s-au întâlnit prima dată prin anul 2006 în Retezat, apoi, patru ani mai târziu, au legat o prietenie durabilă în București, în timpul facultății. I-au unit muntele și pasiunea pentru antreprenoriat. Sunt prieteni de pe vremea când urcau pe munte cu pungi în bocanci și aveau week-end-uri în care se gândeau cum să facă rost de un milion de lei pentru a-și lua bilet de tren până la munte. “De la poza lui de profil până la pozele de pe pereții de-acasă, totul era despre munții înalți pe care a fost sau pe care voia să meargă. Daniel n-o făcea pentru că cineva îți dă o medalie și te apreciază, ci pentru că avea o pasiune pentru a merge pe munte.

DANIEL NU AVEA PRIETENI, AVEA O FAMILIE
În nopțile reci pe munte, când se spun vrute și nevrute la adăpostul cortului, Adrian și Daniel au vorbit și despre eventualitatea în care unul dintre ei nu s-ar mai întoarce. Și cum le-ar plăcea ca ceilalți să gestioneze situația. “Dani ar fi vrut ca noi toți să fim mult mai calmi și echilibrați, să căutăm soluții reale, fără să ne agităm, fără să consumăm energie și resurse în van. I-ar fi plăcut să avem grijă unii de alții și să știm că, dacă te închizi în tine, rămâi acolo și e greu și neplăcut”, o spune cu vocea tremurând și nu știi dacă e conexiunea la Internet proastă sau emoțiile au devenit prea puternice. Adrian nu e în țară, altfel ar fi fost și el unul din cei 50 de oameni care l-au căutat pe Daniel prin zăpadă zile la rând pe Valea Coștilei.

Daniel era extrem de mândru de cele două expediții pe “șaptemiari”. Visa să urce curând și pe un vârf de peste 8000 de metri.

În aceste zile, Daniel a făcut din nou ceea ce știa să facă cel mai bine: a adus oamenii împreună și a scos ce e mai bun din ei. “Sunt oameni care au dat la lopată pe munte, deși era poate prima dată când au urcat în condițiile astea, alții care și-au asumat toate riscurile pentru a-l găsi, alții care și-au sunat toate contactele în miezul nopții, cerând drone, colțari, haine. E incredibil. Asta făcea el mereu. Avea un magnet la oameni fundamental buni, ne punea împreună și ne transforma într-o familie”, spune și Adelina Maria.

Pentru Adrian, amintirea expediției din Khan Tengri va rămâne mereu o experiență specială. Deși n-au reușit să atingă vârful din cauza condițiilor meteo, lecțiile învățate au fost neprețuite. Au plecat patru oameni din România spre Kazahstan. Lui Adi, fratele lui Daniel, i s-a făcut rău în timpul cățărării și a făcut o pneumonie urâtă, celălalt prieten – Mișa, a cedat și el pe la 5000 de metri. Mai rămăseseră doar Daniel și Adrian și decizia firească ar fi fost ca Dani să se întoarcă în țară cu fratele lui. “Era foarte greu în condițiile astea să-i cer să urce în continuare. Dar Dani, după ce s-a asigurat că fratele lui e în siguranță, a găsit puterea să nu renunțe. Ar fi regretat toată viața dacă n-ar fi încercat în continuare. Și, deși n-am reușit să ajungem în vârf, n-aș schimba experiența asta pentru nimic în lume. Brusc, s-a schimbat vremea și, la ultima tabără, pe la 6400 de metri, a trebuit să ne întoarcem.”

Pe munte, Daniel era un camarad desăvârșit. Te puteai baza pe el la orice, de la pus cortul, săpat în zăpadă, la cărat și gătit. “Nu trebuia să am cu Dani discuții, să-i spun fă și tu asta că n-ai făcut suficient. Făceam mișto că lui tot timpul îi era mai frig la mâini decât îmi era mie, iar mie mai frig la picioare și cum am putea rezolva asta,” povestește Adrian Fako. Glumele și grija față de celălalt erau atuurile lui când treceau prin momente dificile.

Trei ani mai târziu, în 2016, Daniel și fratele lui și-au luat revanșa. Au urcat pe un alt “șaptemiar”, Korjenevskaya, în Tadjkistan. “A lipsit în jur de o lună, la fiecare expediție. Ultima oară, ar mai fi încercat și un alt munte din zonă, dar a avut degerături la degete și a trebuit să se întoarcă. Mă rog, aveam și nunta în câteva săptămâni. A zis totuși să ajungă”, spune Octavia zâmbind.

Pe lângă munte, Adrian și Daniel împărtășeau interesul pentru antreprenoriat și, așa cum spune Octavia, a reușit cu brio să-și aducă pasiunea în carieră, înființând o firmă de alpinism utilitar. „Era atașat emoțional de firmă, era puiul lui. Și vedea în ea tot un fel de familie, avea aceiași angajați de foarte mult timp, avea o relație de prietenie cu cei trei oameni din nucleu. Și m-a emoționat că și ei au mers pe munte acum să-l caute pe Daniel.” Ca o dovadă a pasiunii lui Daniel pentru înălțimi și business, Octavia își dorește să țină în viață firma în continuare.

LIDER GENEROS, “STÂLP” ȘI REPER PENTRU CEI DIN JUR
Despre oamenii care nu mai sunt se spun, de obicei, lucruri mari. În cazul lui Daniel, toate sunt adevărate și ne-a fost foarte greu să păstrăm un echilibru. Cu zâmbetul lui din suflet și cu disponibilitatea de a ajuta și de a face lucrurile temeinic, nu aveai cum să nu-l îndrăgești și să-l respecți. Daniel a fost un lider care oferea din timpul, experiența și iubirea lui fără să ceară nimic în schimb. “Era omul ăla fundamental bun, cu valori de neclintit, cu viziune, mereu la curent cu tot ce se întâmplă, mereu vertical, fără să rănească pe cineva, mereu cu argumentele la el, cu o putere de muncă incredibilă și, de departe, cel mai optimist și pasionat om pe care l-am întâlnit”, îl descrie Adelina Maria.

Cosmin Neacșu este prieten bun și naș de cununie pentru Octavia și Daniel. Încă nu se obișnuiește să vorbească la trecut despre Daniel, pentru că încă nu poate să creadă că Daniel nu mai e. “Obișnuiam să facem multe adunări la mine acasă, cu mulți prieteni. O gașcă mare mereu și majoritatea – tineri părinți cu copii mici. De fiecare dată când apărea Dan, toți copiii fugeau la el. Avea o atracție magică în fața lor. Poate aura lui, bunătatea lui, calmul lui, spiritul lui…”, își amintește Cosmin.

Daniel aduna oameni în jurul lui fără să-și propună și inspira prin felul în care găsea echilibru între viața personală, familie și carieră. “Inspira încredere celor din jur. Și forță. Da, cred că era un lider”, spune și Octavia. În urechile tuturor prietenilor sună cuvintele lui pline de înțelegere “Cum ți-a fost ziua, scumpa mea?” sau “Ce mai faci tu, frăție?” Și nu era nimic de complezență în vorbele lui, de aceea toți prietenii îi cereau sfatul. “Fie ca era o decizie la limita valorilor și aveai nevoie de o analiză profundă, fie că voiai să-ți iei un apartament, să mergi la un interviu, să faci un copil sau să slăbesti, Daniel te sfătuia mereu fără să te îngrădească și reușea mereu să scoată din noi tot ce era mai frumos. Doamne, cât de frumoși eram toți prin ochii lui”, spune cu emoție Adelina.

Daniel credea în puterea comunității și a faptelor de zi cu zi care pot schimba lumea în bine.

Ca să-și desăvârșească calitățile native, Daniel a studiat și a căutat oportunități de a se dezvolta. Așa a ajuns, în anul 2010, la LEADERS School, unul dintre programele Fundației LEADERS, destinate tinerilor antreprenori. Aici și-a conturat viziunea, și-a găsit echilibrul și a început să pună bazele propriei afaceri. A rămas aproape de noi de-a lungul anilor, fie când a fost vorba să inspire generații noi din LEADERS, fie când am vrut să construim o comunitate puternică. “El mi-a zis imediat că vrea să contribuie, că el crede mult în forța comunității, că e nevoie să devenim o voce, să ne asumăm lucruri și să luptăm pentru ele. La prima întâlnire a comunității LEADERS, Daniel a spus că vrea să se uite la știri cu copilul lui și să-i zică: uite, la schimbarea asta am contribuit și eu”, spune Adelina.

LECȚIA LUI DANIEL
Mulți dintre cei apropiați lui Daniel se întreabă de ce a trebuit ca unui om atât de bun să i se întâmple ceva atât de absurd și nedrept. Octavia crede cu tărie că scopul lui în viață a fost să adune mulți oameni frumoși pe lângă el, pentru a-i pregăti ei un fel de familie. A simțit-o în dăruirea prietenilor care și-au riscat viața să-l caute pe munte, în căldura și grija lor de a sta în fiecare seară cu ea, acasă, doar să n-o lase singură în momentele astea. “Daniel ne învață să avem mai multă răbdare, să avem întotdeauna un cuvânt bun pentru ceilalți, să luăm mai ușor provocările vieții care până la urmă nu sunt atât de importante. Să zâmbim mai mult, să luăm fiecare zi ca și cum e cea mai bună zi din viața noastră. Să nu renunțăm la lucrurile care ne fac fericiți, să fim liberi și să ne trăim viața așa cum ne dorim”, crede Octavia.

Pentru Adrian Fako, prietenul lui Daniel, lecția este una pe care o știa, dar își dorește să nu i se fi confirmat niciodată atât de dur. “Tot ce am vorbit în anii ăștia despre munți, riscuri și oameni dragi, este adevărat. Muntele înseamnă să încerci să gestionezi riscul, să fii uneori la limită, o treci, și poate nu te întorci. E adevărat și asta. Nu știu ce ar putea face Daniel mai mult pentru ceilalți. Asta a făcut întotdeauna. Sper ca povestind despre el unor generații noi de la LEADERS, fiecare să desprindă ceva din asta și să se dezvolte ca oameni. Nu este o lecție nici pozitivă, nici negativă, e vorba de impact. Și așa sper să rămână în amintirea tuturor”, explică cu emoție Adrian.

Și nu sunt puțini cei asupra cărora Dani a avut impact. Pentru că lui Daniel nu i-ar fi plăcut tonul grav și dramatic al unei înmormântări, Octavia se gândește să adune la un eveniment de rămas-bun oamenii care l-au iubit și fiecare să povestească o amintire cu semnificație despre Daniel. “Ca să-mi mențin echilibrul, mă gândesc tot timpul la ce mi-ar spune el în aceste momente. Cred că mi-ar spune să-mi continuu viața cu putere, să nu mă închid în mine, să fiu deschisă la orice oportunitate mi se ivește. Și că, probabil, o să ne mai vedem la un moment dat…”, spune cu lacrimi în ochi Octavia.

Undeva, pe un munte înalt, ninge liniștit și senin. Data viitoare, când o să ridicați ochii spre cer și fulgii vi se vor lipi de gene, să zâmbiți și să aveți un gând bun pentru Daniel. Sigur i-ar plăcea asta. Și, stați liniștiți, vi se pare. Pe obraji nu vă curg lacrimi, sunt doar fulgi de nea care se topesc.

Victor Micu, absolvent LEADERS: “Nu vreau să încerc să fentez viața.”

Nu e matinal, are un râs molipsitor și mănâncă ciocolată în cantități considerabile. În copilărie a făcut kick boxing și Taekwondo și asta l-a antrenat pentru viață într-un fel aparte: e disciplinat, perseverent și nu crede că există imposibil. A terminat Facultatea de Automatică la Politehnică, dar și-a dat seama repede că nu acesta e drumul lui. O dată intrat în comunitatea LEADERS, a fost limpede că lumea va pierde un programator mediocru, dar va câștiga un project manager de succes. Și fericit.

Victor este omul pe care te poți baza. Pentru el, nu există “nu se poate” și, o dată ce capătă această convingere, nimic nu-i mai stă în cale. Pentru asta, nu trebuie decât să se pregătească puțin. Așa a făcut din copilărie, când a trebuit să facă față „”băieților de cartier”. „La Hala Traian, te duceai după pâine și te întorceai fără”, povestește râzând. Așa că s-a apucat de arte marțiale. A ajuns la centura maro și la însușirea unor valori care l-au modelat. „Am învățat disciplina, respectul, determinarea, lucrul în echipă. În orice sport, tragi să arăți că poți mai mult,” spune convins.

Victor Micu este o sursă de inspirație pentru mulți tineri ai generației sale. În iunie, a fost speaker la evenimentul “Tinerii care accelerează viitorul” al Fundației LEADERS.

După liceu, drumul îi părea deja trasat. Era bun la matematică și fizică, deci va urma Automatica și va ajunge programator, cu un viitor așezat și sigur. A intrat la facultate pe locul 41 din 500, dar prima zi de școală n-a fost cea a unui boboc entuziasmat. „N-am fost la deschidere, ci am început chiar din prima zi să caut ONG-uri pentru voluntariat. O colegă căreia îi datorez foarte multe m-a chemat în organizația BEST, am aplicat, am intrat și încet-încet am început să ies din zona de confort.”

CĂUTAREA. În vreme ce majoritatea colegilor de facultate se angajau încă din anul II, Victor făcea voluntariat și căuta să se dezvolte în direcția în care intuia că ar fi bun: project management. „M-am dus la interviuri în domeniul IT, dar în project management. Mă refuzau, toți mă voiau programator și îmi făceau oferte în acest domeniu. Căutau mai mult programatori decât manageri. Dar eu n-am vrut să simt că fentez viața, să fac ceva ce nu mă definește.”

În anul 2015, a primit șansa de a se convinge că drumul lui e în project management, când la BEST a fost făcut responsabil pe un proiect: „Era o combinație de seriozitate și fun și eu le țin bine în balanță. Și tematica aleasă era pe construire de karturi. Punctul culminant a fost cu o săptămână înainte de eveniment când, Federația Națională de Karturi s-a retras din eveniment și am rămas fără karturi. Să cumpărăm – erau prea scumpe, așa că am venit cu o idee. Am vorbit cu un prieten de familie, am cumpărat bare de fier, lemne, roți de biciclete, de cărucior și am stat 5 zile în curte, efectiv să montez, să sudez, să tai cu flexul. Nu-mi imaginam că aș fi în stare de așa ceva. Ne-au ieșit trei schelete de karturi și atunci mi-am dat seama că dacă vreau ceva, pot să mă depășesc foarte mult.”

Victor a vrut apoi să treacă la nivelul următor. „Mă uitam la oamenii care au ajuns de succes și voiam să văd cum au făcut. Vedeam că mulți au făcut sacrificii, au renunțat la joburi, la lucruri importante, au renunțat la plase de siguranță ca să ajungă unde și-au dorit și m-am gândit: dacă prin interviuri n-am reușit, dacă prin facultate n-am reușit, dacă prin antreprenoriat nu mi-a ieșit, dacă prin ONG-uri nu mi-a ieșit, trebuie să caut programe care să-mi adauge valoare.”

Provocarea karturilor sau momentul în care Victor a învățat că nu există “nu se poate”.

LECȚIE. A văzut pe un grup de Facebook un anunț despre un program al Fundației LEADERS. „Eram superarogant, ziceam că știu tot despre leadership. Mă gândeam că programul poate îmi oferă acea confirmare decisivă că ce vreau eu în viață se poate, nu sunt doar vise. Am aplicat chiar la limită, am avut apoi interviul unde am dat-o în bară. Credeam că le știu eu pe toate, nu am făcut o impresie prea bună, că nu m-am pregătit…”, spune cu sinceritate și de-atunci și-a jurat că nu va mai face această greșeală.

Cei de la LEADERS au văzut ceva în el și l-au acceptat până la urmă. „În prima zi, am fost mai retras: mă adaptez mai greu la grupuri noi. A doua zi, ne-am dus la o cantină să facem mâncare pentru alții. Voiam să iau inițiativa, dar am zis să tac din gură, să nu fiu cocoș, să fim toți lideri. Dar toată lumea a tăcut din gură și a ieșit un talmeș-balmeș. A fost suficient să-mi dau seama că, ok, nu le știu pe toate, da, am venit să învăț, dar trebuie să ies în față.”
În ultima seară, a avut o revelație, la simulările de business. „Rodica Obancea era coach pe simulare și ne-a întrebat ce vrem să obținem în urma acestei simulări. Eu am zis că vreau o confirmare, să văd dacă sunt bun.”

Numai că așa au gândit și ceilalți, ca la simularea de business să se facă remarcați. Așa că toți aveau idei care mai de care despre cum ar trebui să arate campania de promovare a Castelului Bran, din care să fie scos din ecuație Dracula. Dar nicio decizie finală nu era asumată. „Ne-am trezit la 3-4 dimineața că aveam doar idei pe o foaie, nimic lucrat. Lumea era deja obosită și s-au dus la culcare. Eu am rămas treaz, nu voiam a doua zi să nu avem nimic, nu voiam un eșec. Am pus toate ideile pe 10 pagini, strategii, task-uri pe ore, am făcut un grup cu toată echipa și când ceilalți s-au trezit totul era gata. Totul a mers strună și a fost votată ideea de Bransylvania”, își amintește cu plăcere.

La LEADERS, Victor și-a învins una din temeri, aceea de a vorbi în public.

Victor a fost ales să prezinte în fața juriului conceptul, deși era îngrozit de ideea de a vorbi în public. Dar, cu susținerea echipei și văzând interesul celor prezenți, emoțiile s-au dus și prezentarea a fost extrem de convingătoare. La sfârșit, s-a dus să ceară feedback și de la Rodica Obancea, care l-a privit și l-a întrebat: „Ai venit pentru confirmare? Dacă o să alergi după confirmări toată viața, n-o să te dezvolți deloc.” Nu va uita niciodată aceste cuvinte care i-au schimbat total perspectiva. A căpătat curaj în forțele proprii, în abilitatea de a conduce echipe și de a susține lucrurile în care crede și și-a dat seama că totul depinde de propriile forțe.

ȘANSA. În scurt timp, a venit oferta care i-a consolidat toate aceste descoperiri. Fundația LEADERS căuta oameni pe project management. Mai exact, aveau nevoie de cineva care să-și asume imposibilul: în 8 luni de zile să adune 10 000 de oameni pentru Atelierele Digitale ale Google, în toată țara. „M-am gândit: m-am chinuit atât pentru a găsi o astfel de șansă, să mă sperii acum? Nici gând. Pur și simplu am aplicat aici tot ce am învățat. După o lună jumate de muncă și alergătură aveam 3300 de oameni în Atelierele Digitale, targetul de etapă fiind de 2500. La final de an, pe 14 decembrie am avut ultimul atelier, am ajuns la aproape de 12 000. Cu mult peste estimări.”
În cifre, proiectul Atelierul Digital arată astăzi așa: 50 de orașe, 17 000 de participanți până acum, 17 ambasadori în țară, prima academie organizată în România, primul hub. „Mi-au zis să organizez ateliere în 10 orașe, m-am dus în 30. Mi-au zis 15 universități, m-am dus în 25, am tras să fie mereu mai mult și mai bine.”

Victor a primit șansa de a se afirma ca project manager la LEADERS pe proiectul Google Atelierul Digital. Rezultatele obținute au fost peste așteptări.

Pasionat, a lucrat zi și noapte, la propriu. Și-a amânat licența și examenul pentru carnet de șofer. Simțea că trebuie să recupereze timpul pierdut pe un drum greșit și asta era oportunitatea care avea să schimbe totul. Continua să fie implicat în asociații studențești, a organizat și un eveniment Startup Weekend, a fost speaker la evenimente. Foamea de nou și descoperirea propriului potențial au venit cu prețul lor: a ieșit mai puțin cu prietenii, la teatru, la film, la sală. Și, după tot acest tur de forță, nu e încă pe deplin mulțumit.

„Cu cât mă apropii mai mult de un obiectiv, îl văd realizabil și nu mă mai provoacă. Și trebuie să ridic ștacheta și mai mult. Țintesc tot mai sus.”
Victor are acum planuri mari: să studieze în străinătate – în toamnă pleacă la Lisabona pentru un an în acest sens. Să ajungă în Statele Unite să muncească sau să facă un master; sau un MBA la o Universitate din Ivy League, de ce nu? Pentru că totul este posibil atunci când simți că ești pe drumul tău.