Portret

Alexandru Mironov: “Charles Darwin este homo-sapiens-ul meu favorit”

Discutam de curând, la o ieșire cu de toate și cu poze frumoase, că observăm mai ușor diferențele dintre oamenii mai tineri decât noi, pe când pe cei mai în vârstă – cu scuzele de rigoare! – îi situăm în categoria “mai în vârstă”. La 31 de ani îi privești diferit pe cei de 23 și 26 de ani, pe când mari diferențe între 35 și 41, cu dublul diferenței, ți-e greu să găsești. Această observație umană este strâns legată de felul în care simțim timpul. În oglindă, avem memoria trecutului și avem felul în care proiectăm viitorul.

Schimbările pe care le introduce tehnologia în viața noastră sunt imprevizibile. Totuși, ca în cazul oricărei schimbări, anumite aspecte pot fi planificate.  Iar pentru că Alexandru Mironov este unul dintre acei oameni care de profesie se ocupă cu studierea viitorului, discuția cu dumnealui ne oferă două lucruri: o planificare a schimbărilor si, la fel de important, cheia discuției noastre de la Nucșoara.

– Spuneți-mi, vă rog, cum se vede viitorul peste 5-10 ani?

– 5-10 ani e foarte aproape. Eu vă dau o cifră, de pildă, care va fi de schimb de lume. Se schimbă complet lumea. Un moment de singularitate.

Prin natura meseriei, incertitudinea dumnealui cu privire la viitorul societății umane este mult redusă. Are o cultură impresionantă de lucruri studiate, atât despre trecut, cât și despre viitor.

Ceea ce ne spune despre cum o să trăim pare câteodată înfricoșător: “2031 va fi anul când Inteligența Artificială din jurul nostru intră în noi. Aparatul pe care-l țineți dumneavoastră în mână vă intră în ochi și pe laringe, și-n ureche, și sunteți un jurnalist care are asupra lui toate mijloacele tehnice cu putință”.

Pentru 2070, schimbările nu (par) că vor mai fi atât de radicale. “[Despre Inteligența Artificială n.r.] Mai târziu spre 20’70-’80, va depune cereri de integrare în statutul de cetățean al civilizației omului. Lumea va avea atunci (n.r. 2070) homo-sapiens și homo-mechanicus, omul electronic, care nu neapărat va merge pe picioare.

Prin felul în care povestește, Alexandru Mironov (membru al Asociației Internaționale a Profesioniștilor din S.F., delegat național al Societății Europene de S.F.) ne determină să vorbim despre viitor cu aceeași certitudine cu care vorbim despre trecut. La fel cum ne-amintim. Transfigurează complet modul în care ne raportăm la un timp intrinsec incert . Îl zguduie din temelii. Ne obligă să ne raportăm la viitor așa cum ne aducem aminte moda anilor ’90 sau de schimbările sociale din 1848. Cu ani specifici, Alexandru Mironov deschide o lume care ne pare străină, dar care va veni.

Tot înspre 2031, deja s-a pus piciorul pe planeta Marte. Și înspre Marte va pleca, după câteva echipaje de roboți, un echipaj cu om, dar care va veni înapoi. Iar la a doua plecare vor pleca 100 de oameni tineri și geniali.

Viitorul pe care îl descrie este însă indiscutabil măreț, unul în care tehnologia a eliminat și ultimele slăbiciuni umane. Tot spre 2031, medicina lumii s-a schimbat fundamental, devenind medicină personalizată, medicină regenerativă”.

Alexandru Mironov vorbește cu aceeași pasiune despre trecut, aducând de multe ori în discuție realizări remarcabile ale unor români. “[Despre Internet n.r.] Un câmp de cunoaștere și de comunicare care va fi în jurul Planetei. Așa cum își închipuia cândva profesorul Mihai Drăgănescu.”

De cele mai multe ori, proiectează trecutul pentru a justifica planificarea viitorului. Iar trecutul pe care-l povestește Alexandru Mironov poate părea, așa cum recunoaște și dumnealui, S.F. “Am văzut la Karolinska Institut, acum 2 ani, o ureche. Creștea într-un vas Petri dintr-o celulă stem a unui pacient bolnav care dăduse celula, era dezvoltată, era crescută, iar pacientul avea nevoie de o ureche.” Informațiile lui Alexandru Mironov contestă simțul timpului natural pe care-l avem, în care ne amintim trecutul și ne proiectăm viitorul.

Rolul acesta de-a inversa felul în care ne raportăm la repere fundamentale nu este deloc unul comod. Ascultându-l ne încearcă un ușor disconfort, se naște un sentiment greu, o oarecare temere. Iar dumnealui înțelege că pot exista anumite lucruri din viitor care ne sperie. În ceea ce privește schimbările profesionale ce stau să apară ca urmare a felului în care începem să  trăim înconjurați de tehnologie, semn de întrebare comun al generației mele, ne îndeamnă să ne folosim propria rațiune, deoarece “nimeni nu știe ce meserii va aduce viitorul pentru că așa cum spune profesorul Radu Jugureanu adesea, se va lucra în profesii despre care încă nu știm nimic, vor apărea răspunsuri la întrebări care nu s-au pus încă, și vom rezolva probleme despre care nici măcar nu vom ști că sunt probleme.

Prin vocație, este limpede că Alexandru Mironov este educator. Găsește, așadar, modalități prin care să scoată în evidență stereotipurile gândirii umane. Între discuții despre trecut și viitor, funcția dumnealui este indispensabilă azi. Și alege să vorbească despre ce se poate face acum. „În această carte, sunt întrebați mai mulți români ce cred despre schimbări și ce trebuie făcut pentru ca schimbările să vină mai repede. Eu am fost întrebat ce cred despre schimbările din învățământ. Am dat răspunsuri care nu or să placă nimănui. Ziua de școală trebuie să fie toată ziua, de dimineață până seara, cu masa de prânz a elevului român și cu lecții pe care ți le faci la școală, și la țară și la oraș, obligatoriu”. Poate cea mai radicală idee, cel puțin pentru societatea românească, dar “dictată de capitalism” este “diferențierea salarilor dascălilor pentru că un foarte înalt performant nu poate avea aceeași remunerație cu un coleg de-al său care este mai supus legilor entropiei, mai puțin activ”. Pentru planificarea viitorului, în opinia dumnealui, învățământul primează.

Viitorul pentru societatea românească pe care-l amintește Alexandru Mironov poate părea, ca și trecutul la rândul lui, S.F.:  „Această diferență va fi rapid sesizată de cel mai important partid, cel al părinților, și în locul în care grozavul domn Trandafir, cum spune Sadoveanu, se va face o coadă imensă de părinți care așteaptă să-și dea copilul pe mâna acestui constructor de suflet și minți care este marele profesor”.

Pentru a reduce anxietatea legată de felul în care vom face față viitorului, discuția cu Alexandru Mironov ne ajută să ne planificăm schimbările. Mai mult, ne oferă și soluția pentru a ajunge, dacă vrem, acolo unde ne promitem că putem ajunge – la medicină regenerativă sau fuziune nucleară. Concomitent, am găsit și cheia discuției din fața plăcintei cu mere. Pentru că, deși ne este uneori incomod să ne schimbăm reperele fundamentale, avem nevoie să ne educăm. Despre diferențele dintre 23 și 26, ca și de cele dintre 35 și 41.

 

 

 

Alexandru Mironov a fost, în anii 90 preşedinte al Federației Române de Scrimă.

 A fost realizator al emisiunii săptămânale „Știință și imaginație” de pe TVR 1. A publicat 16 volume și este autorul a circa 1.000 de articole cu caracter de popularizare a științei. A deținut diverse funcții în redacția revistei Știință și tehnică (un timp Director Onorific). Realizează emisiunea săptămânală „Deschide cartea” la postul de televiziune TVRM.

  În perioada 28 august 1993 – 11 decembrie 1996 a fost ministru al tineretului și sportului.

 Este editorialist principal al revistei “Știință și tehnică”. 

Monica Cadogan sau cum să găsești “la joie de vivre” în afaceri

sursă foto: arhiva personală

Când o întrebi cum de are timp să facă atât de multe lucruri într-o zi, Monica Cadogan ne zâmbește și ne citează din Leonardo da Vinci, una dintre personalitățile pe care le admiră: “Timpul este tot timpul suficient pentru cel care știe să-l folosească.” Dar tot nu poți să nu te minunezi de câte poate rezolva un om, de energia și pasiunea depusă în orice aspect al vieții sale.
Apoi îți vorbește despre structură, disciplină și bucuria de a munci cu oamenii potriviți și de la care are ce învăța. Acesta este secretul acelui joie de vivre care ține în frâu o afacere de milioane de euro și o familie cu trei copii și al patrulea pe drum.

Alegerea drumului

Monica n-a visat niciodată că va ajunge unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri din România. Și-a dorit de mică să fie medic, desi dorința ei de libertate și independență în decizii și acțiuni n-o recomandau neapărat pentru așa o carieră. “Aveam o oarecare afinitate cu științele exacte și o mare disponibilitate pentru detalii, așa că mi se părea că să fiu doctor mi s-ar potrivi și la nivel de valori personale. Din fericire, pe la 16 ani, cineva din familia mea, un văr, m-a deturnat de pe drumul ăsta cu Medicina. Probabil fiind mai matur și fiind deja student, înțelegând mecanica sistemului și a parcursului până ajungi să profesezi și să faci ce vrei cu adevărat și cunoscându-mă și pe mine, mi-a spus că n-ar fi chiar drumul cel mai bun pentru mine.”

Momentul a coincis și cu decizia tatălui său, profesor de meserie în Tulcea cu un salariu modest, de a-și face o mică firmă în domeniul construcțiilor și a luat-o pe drumul nesigur al antreprenoriatului. “La nivel de aspirație, am început să-mi doresc să fac ceva în zona asta de antreprenoriat, să fac bine și să creez sisteme mici, controlabile, vizibile, un fel de minisocietăți compatibile cu idealurile mele personale”. Și, fiind orientată către rezultate, domeniul economic a devenit alegerea firească. A studiat la Facultatea de Finanțe-Bănci din cadrul Academiei de Studii Economice (ASE) din București și apoi și-a început cariera în domeniul consultanței.

DESPRE TIMP. “Dacă realizezi că timpul e limitat, singura metodă de a lua mai mult din fiecare oră, este să trăiești prin alții, să fie nu numai orele tale, ci și ale altora.”

În anul 2009, Monica Cadogan a devenit membru al board-ului Neogen, un grup de firme din domeniul IT. În 2012, din dorința de a dezvolta un proiect puternic în online într-un domeniu mai puțin explorat la momentul respectiv, patru oameni din Neogen au fondat Vivre Deco, operatorul site-ului www.vivre.ro. “Valorile mele, la fel ca valorile din companie, sunt să ai o anumită corelație în modul în care tratezi oamenii și vrei, la rândul tău, să fii tratat; să petreci timp de calitate acolo unde stai o bună parte din zi și oferi din energia ta; să devii cât mai bun față de tine însuți, față de potențialul tău”, explică Monica Cadogan atmosfera aparte din firmă.

“Dacă tot timpul sari în foc, tot timpul va fi un foc undeva”

Cum succesul a venit rapid și consistent, nu a avut timp să analizeze cum gestionează acest aspect al vieții ei. L-a luat firesc și și-a căutat satisfacțiile autentice în altă parte: “Nu mi-am dat seama că am succes din punct de vedere al profesiei. E important de spus ca am și o viață personală destul de plină prin prisma celor trei copii pe care îi am, de 9, 7 și trei ani. Acum aștept un băiat în luna martie. Aici, da, poți să simți că ai succes. În job, întotdeauna încerc să mă țin mental în zona de relativitate: unde adaug valoare, care e lucrul prioritar? Dacă tot timpul sari în foc, tot timpul va fi un foc undeva. Cred că pompierii nu simt că sunt de succes. Dar, în general nu cred că asta e ideea. Nu caut validarea succesului în titlul pe care-l am.”

“Cred că inspirația e ca flavour-ul la mâncare, este lucrul care vine mai târziu și e o chestiune de diversitate, poate fi uneori lucrul care te-a băgat în restaurant, aroma, mirosul, dar pentru ca experiența să fie completă e nevoie de o construcție. Fără o construcție structurală și fără un efort corelat totul poate rămâne doar o picătură în zadar.”

Recunoaște că business-ul e o chestiune de ambiție și, faptul că are opțiunea de a face acest lucru cu oamenii pe care-i vrea, cu rezultate frumoase, în locul și modul în care vrea, este mai mult decât poate cuprinde noțiunea de succes. “În business, vrei să câștigi, vrei să iei nota 12, dar la sfârșitul zilei știi că ai să trăiești și dacă iei nota 2 sau poți să-ți acoperi nevoile elementare și cu 4. E mai mult o chestie de la ce masă te așezi și cine mai joacă acolo ca să știi cu cât pleci acasă.”
Iar eșecul nu este pentru Monca nimic mai mult decât un risc asumat pe care, uneori, în ciuda eforturilor, n-ai cum să-l eviți. “Trebuie să înțelegem că există riscuri. Că pe unele le putem preveni, adresa, minimiza, pe altele nici măcar nu le vedem, nu le-am gândit și totuși se întâmplă. Trebuie să accepți, ca și om, că se vor întâmpla riscuri și eșecuri. Le analizez, dar nu e ceva un mecanism care să producă paralizie, nu îmi ocupă prea multă energie.”

“Mă preocupă ce las în urmă”

Această abordare realistă a ajutat-o să depășească momente de răscruce în istoria companiei. Și, dacă ar fi să o ia de la capăt, nu ar schimba nimic din ce a făcut și a decis: “Mie îmi place să văd partea bună, să cred într-un viitor mai bun. Întotdeauna mi s-a reproșat că pun prea mult suflet, că încerc să fac prea mult, că să mă mai menajez, că să mai stau, să mai aștept, să am răbdare. Întorcându-mă în timp, nu mi-aș spune mie nimic din toate astea. Consider că eu am încercat să fac față provocării și situației cât mai bine și cum puteam eu să fac. Uneori nu suntem atât de buni, dar nu cred că asta e un capăt de țară. Te ridici și o iei de la capăt.

La creionarea acestei viziuni asupra vieții au contribuit și câteva modele, fie personalități istorice precum Alexandru cel Mare, Petru cel Mare sau Cezar, dar și oameni în carne și oase din zilele noastre cu valori consistente: “Tatăl meu, soțul meu, Marius Ștefan, fondatorul Autonom-rent-a-car – mentorul meu. Mie îmi plac oamenii și mă influențează mult. Și influențez datorită energiei mele și mecanismelor expansive în care funcționez. Sunt preocupată de ce las în urmă și cred că moștenirea mea e în fiecare om cu care aleg să-mi petrec timpul, să-l ajut și să mă ajute să fim mai buni și tot ceea ce vine după asta. Mai împăcați, mai fericiți”.
Și nu e asta definiția cea mai bună a bucuriei de a trăi?

Marius Perșinaru, despre echilibru: “Unii trăiesc prin muncă, alții să-și împlinească visurile și dorințele”

Relaxat și extrem de apropiat de participanții Experience, Marius Perșinaru a ajuns în decorul superb al Rucărului după câteva aventuri. Drumul către locul desfășurării celui de-al doilea accelerator de experiențe era blocat de lucrările la un drum public, iar accesul mașinilor era interzis. Dar pentru el nu există “nu se poate”, așa că a găsit o soluție pentru a ajunge în timp util. Pentru că, pentru unul dintre cei mai carismatici lideri invitați în programele LEADERS, nu există drumuri închise, ci doar ocazii de a-ți pune la încercare abilitățile de lider.

SĂ NU UIȚI CINE EȘTI

“Să te adaptezi și să vorbești pe limba oamenilor cu care lucrezi.” Aceasta este lecția de viață și de carieră pe care Perșinaru a dorit să o dea mai departe tinerilor din fața lui. A învățat devreme cât este de important acest lucru, după ce a absolvit Facultatea de Inginerie Hidroenergetică de la Politehnica București și a ajuns să lucreze pe șantier. “Cum ar fi fost să mă duc la oamenii ăia cu ideile mele de la școală și să le impun? N-aș fi avut nicio autoritate. Dacă ești în alt mediu, trebuie să te schimbi tu, să se întoarcă oamenii după tine, altfel n-ai nicio șansă. La Hidrocentrală, primul lucru pe care-l făceam dimineața era să-i aliniez și să-i controlez care a băut. Pe cei pe care-i prindeam, nu îi lăsam la muncă. Misiunea mea era să-i trimit sănătoși acasă, să-i învăț lucruri și să-i dezvolt, atât cât pot”.

Marius Perșinaru: “Ca lider, dacă nu ești empatic, degeaba. Mult lucruri trebuie să le simți. Iar atributele de lider le ai, dar le și educi.”

Primul loc de muncă a fost la Brașov, avea el o idee că îi plac mult oamenii din Ardeal, așa că și-a ales post în zonă. “La fața locului, am descoperit că jumătate dintre muncitori erau din Moldova și cealaltă jumătate era din Oltenia. Singurul ardelean era portarul,” povestește amuzat. De plăcere, a început să-i învețe noțiuni de trigonometrie pe care mulți dintre lăcătuși mecanici, sudori și șefi de echipă le foloseau instinctiv.

După 1990, Marius Perșinaru a început perioada de antreprenoriat, de “haiducie”, cum îi place să o numească. “Vindeai orice, oricând, atunci. Aveam o firmă care era cel mai mare distribuitor XEROX în România și aveam nevoie de valută să plătim furnizorii. Așa că intermediam vânzarea de ouă, de costume, ca să facem rost de dolari pentru asta”, le dă acesta o idee tinerilor despre ce însemna capitalismul sălbatic al anilor ’90.

“Noi am învățat făcând și greșind. Țin minte doar chestiile mișto, nu alea nasoale. Eu cred că am făcut doar lucruri bune, uite-așa!”


LEADERSHIP ÎN TOATĂ LUMEA

În anul 1997, firma la care era și Marius partener a fost vândută către XEROX și așa a intrat în corporație. Până în anul 2009, a făcut performanță în afaceri pentru XEROX și a descoperit cultura organizațională. Contactul cu mai multe culturi, fiecare cu specificul ei, i-au deschis noi perspective în negociere și în modul de abordare a oamenilor.

“O vreme, am făcut naveta la New Delhi, India. Aici lucrurile merg într-un fel, cultural e foarte greu să schimbi lucrurile. Un indian nu se contrazice niciodată cu șeful. Dacă liderul merge într-un fel, toată lumea face la fel. În plus, discutai cu ei, facem asta și asta. După două săptămâni, când ne vedeam, fiecare avea câte o prezentare de 60 de slide-uri în care-mi explicau de ce nu au putut să facă ce agreasem. Fără un follow-up intens, nu reușeam să facem nimic”.

“Am lucrat cu indieni, dar n-am devenit indian, am lucrat cu cehi, dar n-am devenit ceh. M-am adaptat mediului, dar trebuie să-ți păstrezi valorile de bază.”

O decizie strategică a fost ca în India să schimbe liderul. Și au adus un rus. “Sistemul rusesc e așa: ne adunam, fiecare spune ce are de spus, iar, la final, șeful decide într-un fel. Și așa se face. Nu există debate. De exemplu, la sfârșitul unei ședințe în care eram doar trei vorbitori de limba engleză, șeful le-a spus oamenilor ca în 6 luni să învețe engleza. Vă dau cuvântul meu că la sfârșitul anului se vorbea engleză, ne înțelegeam,“ povestește în hohotele tinerilor. Dar acest tip de leadership autoritar n-a avut nicio șansă în India. În 8 luni, nimic nu se făcuse din ce se decisese.

Diferențele culturale l-au făcut să aprecieze ceea ce avem noi, românii. “Noi suntem foarte ușor de motivat, vrem o viață mai bună. Cehii, de pildă, sunt foarte greu de motivat, ei sunt mulțumiți. Iar la brazilieni, trebuie să fii sigur că nu nimerești de vreo sărbătoare, că atunci totul e încremenit. E frumoasă viața în Brazilia”.

FAMILIA ȘI CARIERA, ÎN BALANȚĂ

În anul 2012, a fost un moment de cumpănă în viața lui Marius Perșinaru. Zborurile de la Londra la New Delhi, din Mexic la Istanbul și din Brazilia în Praga și-au spus cuvântul. “Am avut probleme medicale, ritmul era extrem de dur și mă solicitasem foarte mult. M-am dus la corporație și le-am zis că nu mai pot așa, dacă mă mai vor bine, dacă nu, merg acasă. M-au desemnat să mă ocup de managment de criză pe Europa de Est și Israel.” Atunci și-a dat seama că trebuie să existe o balanță între viața personală și muncă. “Când eram antreprenor, am fost workaholic. Apoi, în corporație, adăugam mereu chestii noi la ce făceam. Dar trebuie să știi când să te oprești. Și ce dacă faci 100 de milioane de euro, dacă ai pancreasul terminat, inima varză și capul praf?”, spune cu franchețe.

S-a întors în România tocmai pentru a reechilibra această balanță: să aibă timp liber, să aibă prieteni, să fie aproape de valorile care-i dau energie: “Viața e pe lumea asta ca să fie trăită. Unii trăiesc prin muncă, alții – să-și împlinească visele, dorințele. Trebuie să ai timp liber ca să apuci să te bucuri și să-ți păstrezi valorile.”

Angela Crețu, AVON Central Europe: „Am primit rol de CEO. Am considerat că nu mă împlinește, spre stupoarea celor din jur.”

În sediul AVON e o atmosferă senină și luminoasă: toată lumea zâmbește, oamenii își spun pe nume, sunt relaxați și lipsiți de constrângerile ierarhiilor. În biroul elegant, în culorile brandului, Angela Crețu ne primește cald, de parcă am fi prieteni vechi. Și, preț de o secundă, uiți că în fața ta se află unul dintre cei mai puternici și talentați lideri din România.

Un lider care, deși credea că e destinată unei cariere în domeniul fizicii atomice, a avut curajul să își dorească mai mult. Altceva.
„Am fost pragmatică și am ales Facultatea de Cibernetică. Cineva mi-a spus că, dacă urmez Fizica Atomică, nu mai ies din platforma de la Măgurele toată viața. Cibernetica mi-a dat șansa carierei în domeniul economic. Am lucrat inițial în vânzări, mi-au plăcut mereu interacțiunile cu oamenii și mi-am dorit să fiu mereu un conector. Și în ziua de astăzi rolul meu rămâne de conector. Urăsc organizațiile ierarhice, nu le găsesc rolul în societatea de astăzi, în acest regim social în care ne aflăm. Cred că încetinesc orice mișcare, d-apoi o companie. Încerc să fiu un conector, între resurse, între oameni, între oameni și potențialul lor. Între procese. Un liant,” spune cu simplitate.

Și această etică a muncii și a respectului pentru angajați se vede în echipa pe care o conduce. “Tuturor oamenilor cu care lucrez le spun că nu lucrează pentru șeful lor și să renunțe la a încerca să-și creeze o imagine raportată la un om. Indiferent că sunt nou-intrați, juniori, angajații trebuie să aducă valoare celor din jurul lor, sunt elemente dintr-o rețea socială și trebuie să fie respectați ca atare. Și nimeni din companie n-ar trebui să aibă un alt statut. Fiecare contribuie cu experiența lui profesională, cu apetitul lui de cunoaștere, cu valoarea socială pe care o aduce mișcării respective.”

L-aș sfătui pe un student să-și ia cât mai multe experiențe de practică în diverse domenii. Să nu se lase agățat doar de un domeniu, să încerce, să exploreze. Să colaboreze cu ONG-uri, să meargă în diverse companii. Au o grămadă de timp să vadă ce experiențe li se potrivesc cel mai bine.

În anul 1998, Angela Crețu s-a angajat din întâmplare la AVON ca sales manager. Apoi, datorită pasiunii și muncii incredibile, a evoluat rapid: a ajuns General Manager pentru Europa de Est și, apoi, pentru Turcia, Orientul Mijlociu și Africa. La numai 27 de ani, a fost aleasă General Manager în Serbia și Muntenegru, ajungând cel mai tânăr lider din istoria companiei. Lumea era la picioarele ei. “La prima mea întâlnire de management, la care fusesm invitată ca General Manager, eram singura femeia. N-am să uit niciodată când am deschis ușa și m-a lovit un val de testosteron, era un old boys club: majoritatea britanici, toți peste 50 de ani, și mie, la vârsta mea de 27 de ani, mi se păreau exrem de bătrâni. Vorbeau despre golf, despre fotbal. Am avut un șoc.”

A simțit că locul ei nu este acolo, avea îndoieli, i se părea că se pripise, pentru că intrase într-o lume departe de tot ce trăise până atunci. “În timpul ședinței, am scris zeci de pagini într-un spirit defensiv. Iar pe paginile alea aveam de vreo cinci ori mâzgălit what the fuck, pentru că nu înțelegeam nimic din ce povesteau oamenii ăia acolo. Nu înțelegeam vocabularul pe care-l foloseau, felul în care vorbeau, siguranța lor. Seara, demoralizată, mi-am sunat coach-ul, nu mi-a lipsit niciodată un coach, un om pe care să-l sun când am nevoie de un sfat. Și i-am spus acestuia că nu mă potrivesc, nu merg ca oamenii ăia, nu vorbesc ca ei, nu mă îmbrac ca ei, nu arăt ca ei, n-o să fiu niciodată ca ei. Și că mă simt ca la un freak show”, povestește amuzată.

“E important să știi cine ești și să nu te lași dus de val. Și să te bucuri în continuare de relații de calitate, de timp.”

Atunci a primit una dintre cele mai importante lecții de viață. Că nu există slăbiciuni și nu există eșec. Și că încrederea în ceea ce ești și ce știi e vitală pentru a evolua. „Coach-ul m-a pus să-i zic diferențele care mă complexează. I-am zis că sunt femeie, sunt foarte tânără, sunt româncă, în afara blocului vestic. Că eu vin din vânzări, în vreme ce restul – din mediul financiar. Și coach-ul mi-a propus să le luăm pe rând acum. Faptul că sunt femeie, de ce spun că e slăbiciune? E elementul unic pe care-l aduc în grupul ăla. Deci trebuie să fie cea mai mare sursă de încredere și energie și un avantaj competitiv. Tinerețea. Ia să mă gândesc care e viitorul acestei companii? Noile generații. Deci ce am eu de spus contează, pentru că reprezint o generație extrem de relevantă pentru viitorul companiei și pentru strategii aflați acolo. Ia să vedem, româncă? E o multinațională, deci au nevoie de experiență în economiile emergente, deci de ce să nu fiu eu specialistul economiilor emergente? Și așa a fost, a avut dreptate. În continuare sunt văzută ca un specialist în economiile emergente, de-aia am operat în țări precum Rusia, Turcia, Orientul Mijlociu, Africa. Tot ce enumerasem mi-a devenit sursă de încredere. Și de putere.”

Tinerii să nu se lase duși de întrebarea ce vei fi peste 5 ani. Mai degrabă i-aș întreba cum ar vrea să se simtă peste 5 ani. Sau care este experiența pe care și-o mai doresc. Pentru că asta se aplică și în viață.

Ca psiholog amator, Angela Crețu analizează cu luciditate ce a ținut-o departe de capcanele succesului. ”Dacă nu-ți confunzi identitatea de pe cartea de vizită cu cea din buletin, dacă ai puterea asta și rămâi true to yourself, autentic, focusat pe valorile tale și pe cine ești tu – asta-ți dă o pasiune extrordinară.”

Iar valorile sunt temelia oricărei acțiuni. De aceea, spune ferm convinsă, tinerii care acum își decid viitorul trebuie să înceapă cu începutul: să se cunoască și să-și definească valorile pe care să-și construiască viitorul. „Deciziile luate de-a lungul vieții mele profesionale se leagă de valori precum curajul, a nu te teme de niciun fel de risc, pentru că în viața profesională nu sunt life and death situations, nu ai ce pierde. Dacă tu știi exact cine ești, ții această busolă și ai încredere în identitatea proprie, n-ai ce pierde. Ce e până la urmă? Un job. Și-atunci trebuie să-ți asumi riscuri, trebuie să explorezi. Să nu faci compromisuri, să nu-ți trădezi valorile, să nu fii un pleaser niciodată, să nu simți că lucrezi pentru un boss, ci lucrezi pentru tine însuți și pentru misiunea rolului tău în acea companie. Asta le-aș spune tinerilor. Să fie liberi.”

Femeile au și alte valori, legate de familia lor, de echilibrul lor spiritual, de felul în care dăruiesc comunității din care fac parte. Lor le-aș sugera să nu se lase furate de paradigme, să nu se lase furate de standarde predefinite în mediul social din care fac parte. Ci să-și urmeze visul și drumul lor.

Și, pentru că are încredere în tinerii de azi și găsește o sursă de inspirație în creativitatea și modul lor de a vedea lumea, noii ei mentori sunt din generația actuală: „Se cheamă reverse mentoring. Ei mă repoziționează pe mine și ei sunt o sursă de inspirație permanentă pe care o caut, o programez, ca să-mi extrag informații și să câștig noi perspective.”

Cu modestie, extrage din vasta-i experiență câteva idei pentru ca tinerilor să le fie mai ușor la început de drum. Să nu treacă prin îndoielile și zbaterile ei: „Să nu le fie frică. Pe lume nu există garanții că totul va fi bine, că lucrurile vor ieși așa cum îți dorești. Mai bine să ne bazăm pe nu cred că va fi bine, cred că eu sunt bine. Situațiile se pot schimba, mediul extern e atât de volatil, lucrurile nu se întâmpă așa cum le-ai planificat de-acasă. Niciodată.”

Și, foarte important este să vadă în fiecare experiență o șansă și o lecție, depășind tarele atâtor generații: dorința de control și de teama de a nu greși: „Viața vine cu o grămadă de provocări, sunt puține momente de reușită totală. Și trebuie să ne agățăm de fiecare experiență atâta timp cât nu înseamnă boală, moarte, nenorociri. Orice altceva e experiență, e fixable. Că e ceva legat de business, de viața personală, sunt experiențe. Ideea e ce faci cu ele. Le încadrezi ca o sursă de frustrare continuă sau amintire negativă care-ți ia încrederea de sine sau le folosești ca un avantaj? Nici nu vreau să le numesc eșec.”

Există această presiune în societate pentru mai mult în orice. Dacă ai luat o notă bună în școală, cineva spune, dar de ce nu iei și următoarea competiție, următoarea notă, următorul nivel? Permanent se cere mai mult. În carieră, e la fel. Cu fiecare rol câștigat într-o ierarhie, cineva spune în jurul tău: dar în următorii 5 ani ce vei fi, dar unde te duci, dar când o să fii CEO? Am primit rol de CEO, aș fi putut să aleg. Am considerat că nu mă împlinește, spre stupoarea multora dintre prietenii mei.

Și știe foarte bine ce înseamnă eșec. A avut multe și a învățat astfel să aprecieze succesul, să nu-l mai ia ca pe ceva de la sine înțeles, să-l savureze și să-și dea timp să se bucure de el. “Le-aș sugera tinerilor să nu-și dorească să ajungă CEO. Trebuie să vizualizezi felul în care te simți, experiența în sine, nu titlul în sine. Pentru că s-ar putea să fie o mare dezamăgire, unu – că n-ai ajuns acolo și că ți-ai pierdut orice alt potențial, tu fiind atât de focusat pe acel lucru. Și chiar dacă se întâmplă, s-ar putea să nu găsești fericirea aia interioară pentru că ai aspirat pentru un titlu și nicidecum pentru o experiență.

Totul presupune un trade off. E un trade off de timp. E un trade off de relații sociale, un trade off al conexiunilor cu familia ta, apar permanent. Important e să-ți optimizezi în așa fel deciziile de viață încât să nu trădezi valorile tale, ce-ți dorești tu de la viață, doar pentru a marca ceva ce în societate e văzut într-un anumit fel.

Valorile și timpul petrecut în afara țării au adus-o într-un final, din nou acasă.
„De ce mi-am dorit să mă întorc acasă? Mulți au fost șocați iarăși. De ce după 10 ani, în loc să continuu acest periplu internațional eu am ales să vin acasă? Am considerat că am câștigat experiența învățând, am văzut ce-am dorit să văd, valorile mele îmi cer timp petrecut cu familia mea, cu prietenii mei, în cultura mea, cultura care-mi face bine. Fericirea se construiește în prezent și nu din aspirații deșarte, de funcții și roluri sociale care nu ne împlinesc la nivel personal. Le urmăm doar pentru că așa trebuie, altfel e văzut de ceilalți ca nefiind un succes pe măsura așteptărilor lor. Nimeni nu are nicio așteptare, de fapt, noi trebuie să avem așteptări.”

Vrei să o întâlnești pe Angela Crețu? Mai ai timp până pe 5 iunie să îți depui candidatura în comunitatea tinerilor de elită ai României și să intri în primul program de accelerare a experiențelor prin situații reale de viață – LEADERS Experience.

Și această raportare la sine, liniștea de a fi împăcat cu propriile alegeri și respectul pentru cei din jur fac diferența între un lider adevărat și restul lumii.

Ovidiu Bujorean, fondator LEADERS: „Când mă va întreba cineva cu ce am contribuit la binele țării în care m-am născut, o să le spun că am făcut LEADERS”

L-am întâlnit pe Ovidiu într-o cafenea din centrul Bucureștiului. E relaxat și zâmbitor, cu ochi senini care te privesc fără ezitări. Respiră un aer american degajat, câștigat în anii de studii la Harvard și MIT și de când Statele Unite au devenit acasă. A venit acum în România pentru unul din noile lui proiecte prin care vrea să influențeze și să schimbe lumea.

Despre LEADERS, Ovidiu vorbește constant la persoana I. E entuziasmat de cum a crescut o idee și un vis și, cu sufletul, n-a plecat niciodată din acest proiect. „Peste tot în lume, oamenii dau vina pe guverne când nu merge ceva. Acum 17 ani, am vrut să ies din paradigma asta și m-am întrebat cum poate fi schimbată o țară. Răspunsul a fost firesc: prin a pregăti o nouă generație de tineri lideri, responsabili, capabili și inovatori, care știu să construiască noi planuri pentru comunități.”

LEADERS a început cu training-uri pentru categoria de vârstă 18-25, cei care aveau cea mai mare nevoie să se descopere și să treacă la fapte. Astăzi, Ovidiu e bucuros că fundația și-a extins segmentele-țintă de la liceeni până la tineri de 35 de ani. „E important să expui adolescenții la aceste informații, acum se creează caracterul și e vital să le dai o alternativă solidă și coerentă. Ce face LEADERS e în continuare excepția, nu regula, și de aceea e important să continuăm”, spune convins.

Așa construiești o țară, ai niște lideri, o viziune, încep să facă, să lucreze împreună, să se uite în exterior. E important să ai un sistem de referință, să știi unde ești și unde vrei să ajungi.

Ovidiu Bujorean era student la Academia de Studii Economice când a luat contact pentru prima oară cu lumea ONG-urilor. L-a dus un prieten la o întâlnire și de-aici totul e istorie. „Dacă nu intram în lumea ONG, probabil că azi eram un economist de succes”, spune râzând.
În anul 2000, când a decis să înființeze LEADERS, nu exista în România un nume pentru așa ceva. Era vid. Nu se știa de leadership, de educație non-formală prea puțin. Dar Ovidiu a intuit că schimbarea nu va veni nici de la politicieni, nici de la cei din mediul de afaceri, ci de la tinerii deschiși și cu o mentalitate diferită „Ca să se schimbe ceva, e nevoie de mai multe persoane care să-și asume responsabilitatea și să înceapă, practic, să transforme în jurul lor. În primul rând, un om se schimbă pe el, cum acționează și cum operează sistemul de valori, după care începe să atragă în jurul lui persoane care să-i împărtășească gândirea”. Indiferent de locul în care se află și de domeniile în care activează. „Ce contează foarte mult este puterea propriului exemplu, nu mai aștepți ca alții să facă ceva, ci tu inițiezi lucrul respectiv,” explică acesta care sunt și astăzi misiunea și viziunea fundației care a format peste 22 000 de tineri din România până acum.

Echipa LEADERS la începuturi. Ovidiu (mijloc) a fost unul dintre oamenii care au consolidat noțiunea de leadership în România.

Ovidiu își amintește că, în primul document trimis în numele LEADERS, a scris cu naivitatea și entuziasmul vârstei următoarele: că trebuie să fim arhitecții propriului destin și că e necesar să facem ceva – pentru ca răul să progreseze este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic. Și, recunoaște acum, clișeele au această putere de a se confirma iar și iar, mai ales când se uită azi la ce se întâmplă în România. „S-a schimbat ceva, dar esența e la fel. Trebuie, în prezent, să vedem obiectiv diferența între unde ești și ce ai putea fi și să faci comparație cu alte țări. Și-apoi să treci la treabă”. Iar lecția acțiunii trebuie predată constant, cu răbdare, până devine a doua noastră natură.

Așa a venit ideea de a forma tineri lideri cu un alt tip de gândire care să se ajute unul pe celălalt, să schimbe idei, să interacționeze cu oameni din alte părți ale lumii pe zonele unde ei acționează. Practic, să fii tu arhitectul pe plan local a ceea ce vrei să se întâmple. Nu lupi singuratici, ci în comunitate. A zis-o Kennedy, o zic și eu: „Întreabă-te nu ce poate face țara pentru tine, ci ce poți face tu pentru țară.”

În America, de exemplu, unde a studiat și unde acum înseamnă a doua casă, a observat că oamenii și-au construit o gândire că oricine poate să devină președinte sau Bill Gates. Oricine. Așa că toți încearcă, chiar dacă, statistic, probabilitatea e foarte mică. „La noi, trebuie să fii miniDumnezeu ca să ai respectul celorlalți. Trebuie să te distingi mult mai mult ca să fii recunoscut,” explică diferențele de mentalitate pe care le-a experimentat. În plus, atitudinea față de eșec a americanilor l-a năucit. „Un eșec e o lecție din care înveți. Dar o înveți, n-o mai faci încă o dată, că ești taxat. E chiar o vorbă, if you fail, fail fast (n.r. Dacă e să eșuezi, fă-o repede). Să nu perseverezi. Pe când aici, eșecul pune o stigmă în frunte, șansa ta de a începe altceva nu e foarte mare. Deci o singură încercare, să tragi și să-ți iasă din prima. Astfel de comportamente, de abordări, se pot schimba și am încredere că românii sunt foarte creativi, se adaptează, au spirit antreprenorial, au abilitatea de a învăța limbi străine, au educație, știu tehnologie…”, spune cu înflăcărare.

LEADERS e my legacy (n.r. moștenirea mea). Când mă va întreba cineva cu ce am contribuit la binele țării în care m-am născut, ce-am făcut eu pentru țară, o să le spun că am făcut LEADERS. Această fundație este mindshift-ul pe care îl putem face prin modele.

Ovidiu are și el modele care i-au influențat evoluția. „Sunt fascinat de oamenii care iau o societate orientată în trecut și o duc în viitor, către o transformare ireversibilă: Theodor Roosevelt, Ataturk, Lee Kuan Yew – părintele Singapore”. Iar valorile pe care și-a bazat creșterea sunt: „Responsabilitate, inițiativă, onestitate, dorința de a construi și de a genera valoare pentru ceilalți e în ADN-ul meu”, explică acesta numitorul comun al proiectelor diverse în care s-a implicat.

Să știi cine ești, să-ți știi valorile și abilitățile este important. Asta duce la viziune și sens în viață, altfel, glumește, „știți vorba aia, dacă nu știi încotro te îndrepți, orice drum te va duce acolo. Era o dată un înțelept care, întrebat de cineva cum să facă să ajungă la Roma, a spus: <Asigură-te că fiecare pas pe care-l faci e în direcția Romei!> Poți să faci zig-zag, viața să te ocolească pe alte drumuri, dar trebuie știi unde vrei să ajungi,” crede cu tărie Ovidiu.

Ovidiu Bujorean (stânga) și Jim Bagnola, expert internațional în leadership și mentor al Fundației LEADERS.

Omul pentru care “think big” înseamnă fără limite

Între 2011 si 2015, Ovidiu Bujorean a construit si implementat programul global Global Innovation through Science and Technology Initiative (GIST) finanțat de Congresul American prin Departamentul de Stat. Investiția a fost de 5 milioane de dolari pentru a identifica antreprenori excepționali, motoare de dezvoltare în 130 de țări și a le sprijini să se dezvolte. În urma programului, au fost create 2000 de locuri de muncă, s-au atras 32 de milioane în finanțare privată și afacerile au început să producă peste 300 de milioane de dolari venit anual. Mai multe detalii, pe www.gistnetwork.org

Acum, Ovidiu Bujorean pune bazele unor platforme pentru stimularea antreprenoriatului în diferite domenii (educație, IT, agricultură, turism) și își dorește să găsească cât mai multe afaceri și în România pe care să le sprijine pentru a se dezvolta regional și apoi global. În cuvintele lui: “Ceea ce fac eu acum prin OviBees Ventures: identific firme early stage de technologie cu potențial de creștere exponențială și le globalizez, furnizându-le acces la piețe de desfacere foarte mari în diferite locuri ale lumii. Acum încep să mă uit la alte companii cu potențial exponențial din România și din țările cu care lucrez.” Și nu ne putem gândi decât cu invidie la următorul proiect care va avea parte de entuziasmul, profesionalismul și încrederea absolută a lui Ovidiu, omul pentru care am inventat sloganul „leading the progress”.
Dacă aveți idei sau doriți să-l contactați pe Ovidiu: ovidiu@ovibees.com

*** Suntem un accelerator de experiențe și inspirație, declanșăm potențialul tinerilor și formăm lideri responsabili și vizionari, începând cu anul 2000. Fundația LEADERS este o organizație care susține oamenii cu valori și principii și ne dorim ca prin programele noastre, Explore, Experience și Challenge, să desăvârșim procesul de formare a liderilor.

Alexandru Tomescu, violonist: „Cea mai frumoasă muzică pentru mine este liniștea”

Timid, blând, corect, luminos. Și emanând foarte multă liniște. Așa a venit Alexandru Tomescu, unul dintre cei mai mari violoniști ai lumii, în fața celor 24 de tineri din programul LEADERS Experience. Deși fără vestita vioară Stradivarius, cea care i-a fost încredințată în anul 2007 și care a fost anterior în posesia celebrului muzician Ion Voicu, Tomescu a susținut un concert de idei care au fermecat audiența. În fața tinerilor din acceleratorul de experiențe nu a fost muzicianul cu o carieră de 30 de ani, omul care a studiat în Elveția și Statele Unite și care a cântat pe cele mai mari scene ale lumii – Theatre des Champs Elysees din Paris, Carnegie Hall din New York sau Metropolitan Arts Centre din Tokio. Ci a fost omul care și-a găsit drumul și a făcut din vioară un destin.

Alexandru Tomescu le-a explicat tinerilor că modul de funcționare a unei orchestre este un exemplu perfect de leadership.

Cum a fost sigur care îi e menirea, dilema majorității celor din acceleratorul de experiențe? „Dumnezeu a pus în noi o sămânță bună, sunt sigur. Și e important să-ți asculți vocea din interior, ca să afli care este rostul tău. Nimeni nu merge la un concert al unui artist pentru că acesta are mai multe diplome. Se duce pentru emoție, pentru talent. Majoritatea minților luminate din ziua de azi, au fost oameni care nu s-au legat de diplome, au avut drumul lor, și credință in o misiune de îndeplinit.”

În cei peste 30 de ani de carieră și excelență, Alexandru Tomescu a învățat o lecție pe care, cu generozitate, o dă mai departe. Nu există perfecțiune și, căutarea ei, este doar teama de a greși și de a fi uman. „Am lăsat în urmă ideea de perfecțiune. Există artiști care refuză să se lase înregistrați pentru că ce se aude acolo nu e la fel de autentic ca experiența dintr-un concert. Cel mai important la un disc este viața. Cred că e necesar să lași posterității ceva în care să fii tu sută la sută, nu perfect. Pentru că nimeni nu e perfect.” Și, în muzică, performanța nu se atinge mereu prin exercițiu. „Sunt violoniști care studiază 26 de ore pe zi. Sunt alții care nu studiază deloc. Nu e important câte ore studiezi, ci cât de eficient ești în ceea ce faci.”

Întrebat ce muzică ascultă atunci când se relaxează, Tomescu a surprins pe toată lumea. „Cea mai frumoasă muzică pentru mine este liniștea. Am șansa de a-mi auzi propriile gânduri. Acum învăț cântece pentru copii pentru fetița mea. Nu-mi place să ascult muzică de vioară, mai degrabă de pian sau de harpă. Și ascult jazz, Ada Milea…”, recunoaște zâmbind.

Întâlnirea s-a încheiat cu participanții LEADERS Experience adunați în jurul unui om care, cu răbdare și interes, le-a răspuns la toate curiozitățile. „Este și pentru mine o experiență să iau contact cu tineri care nu sunt din mediul artistic, să văd de ce sunt interesați și cum gândesc”, a spus cu modestie. Și asta e dovada că, mai mult decât muzica, dorința de a împărtăși și de a inspira ne leagă dincolo de orice barieră.

44% mai puțină profitabilitate când echipele sunt gestionate de un lider ineficient

sursa foto: leaders.ro

“Fiecare companie ar trebui să observe şi să analizeze câți membrii ai echipelor conduse de diferiți manageri au concedii pe motiv de boală sau mai puțin timp petrecut la birou şi să coreleze cu gradul de inițiativă şi implicare a echipelor respective. Cei mai mulți angajați nu demisionează din cauza companiilor, ci din cauza superiorilor direcți.“, susține Jim Bagnola pentru a sublinia importanța alegerii şi construirii unor echipe puternice, dar şi asigurarea unui leadership eficient. Rezultatele studiilor recente spun că echipele prost gestionate sunt cu 50% mai puțin productive şi cu 44% mai puțin profitabile. De asemenea, spun că membrii unei echipe sau angajații care lucrează pentru un superior care nu este plăcut au o tensiune arterială mai mare şi o probabilitate cu 33% mai mare de a face infarct.

Ce reduce gradul de energie al echipelor? Care este cea mai bună modalitate de creştere a implicării şi inițiativei unei echipe? Elementele unui leadership de echipă autentic; Cum câştigi credibilitate şi influență în acelaşi timp cu gestionarea unui conflict? Cunoşti stadiul de dezvoltare în care se află echipa ta? Care sunt schimbările care trebuie realizate pentru a creşte nivelul de productivitate al echipei? La astfel de întrebări și probleme răspunde Jim Bagnola și lista organizațiilor internaționale care au apelat la sfaturile lui arată cât de serioasă poate deveni o astfel de problemă pentru sănătatea unei echipe. NASA, NATO, U.S. Department of Defense, Secret Service, Shell Oil Company, Philips Electronics, Motorola, 3M, General Motors, Siemens şi mulți alții au fost clienții lui Bagnola de-a lungul anilor.

Iolanda Balaș Soter – atleta care a inventat recordul de recorduri mondiale

sursa: sport.ro

Primii pași în sport i-a făcut în Timișoara, “orașul care e mai aproape de Viena decât Bucureștiul de Istanbul”, după cum spune dumneaei. “Era o modă să facem sport și chiar așa am început: cu baschet și volei în echipa liceului”. Iolanda Balaș și-a ales ca destin atletismul, după ce niște vecini i-au arătat un film cu sprinterul american Jesse Owen făcând istorie la Jocurile Olimpice din 1936. Având deja un lider care să o inspire și valorificând la timp pasiunea pe care o avea pentru atletism, Iolanda Balaș s-a transferat la Clubul Sportiv Steaua împreună cu echipa sa, unde a început antrenamentele pentru competițiile mondiale și olimpice.

Prima înfrângere
În iulie 1956, la București, atleta a doborât pentru prima dată recordul mondial la săritura în înălțime, crescându-l cu 1 cm, dar în același an a fost învinsa de rivala sa de origine americană, Mildred McDaniel, aceasta reușind la rândul ei să stabilească un record mondial și olimpic. Înfrângerea a fost cu atât mai dureroasă cu cât, la venirea în țară, a fost acuzată că și-a vândut medalia învingătoarei Mildred. Atleta a povestit acest capitol din viață, retrăind parcă aceeași mâhnire pe care a simțit-o in urma cu 55 de ani.

Revanșa Iolandei
După acest episod, Iolanda Balas a devenit un alt om. A hotărât să ridice atletismul la un nivel mult mai înalt, nu câștigând medalii, ci doborând recorduri. După înfrângerea suferită în 1956 a desenat în caietul de antrenament, folosind o monedă de un ban, cercurile olimpice, iar dedesubt a scris: “Revanșă România”. A dat dovadă de perseverențăa și pasiune, antrenându-se la cote de peste 2000 de metri, pentru a putea face față efortului fizic la care era supusă în timpul concursurilor. În perioada  următoare a început doborârea de recorduri mondiale. 14 la număr.

sursa: Getty Image

Un moment memorabil din cariera Iolandei Balaș a fost cel din anul 1961 când, la concursul desfășurat în Bulgaria, atleta a reușit să-și învingă propriul record de 1,78m. Competiția nu s-a dat între atleta noastră și celelalte concurente, ci a constat, de fapt, în a se întrece pe sine însăși. A ridicat ștacheta de la 1,78 până a reușit să ajungă la performanța de 1,91. “Pe mine nu mă interesa medalia, vizam recordul!“. S-a retras în 1967 în urma unei probleme de sănătate pe care a avut-o la tendonul ahilian. A ales totuși să rămână în sport, în comisia metodică de arbitraj, iar în 1988 a fost aleasă presedinta Federației Române de Atletism, funcție pe care a deținut-o până în 2005.

sursa foto: Agerpress

Iolanda Balas Soter este o sportivă care a făcut performanță prin cele 14 recorduri mondiale doborâte, dar și o atletă a cărei pasiune a inspirat alți sportivi. Gabi Szabo si Constantina Diță Tomescu sunt doar două dintre atletele care au avut-o ca model în viață și în carierele lor sportive. Iolanda Balaș Soter rămâne în istoria atletismului nu ca sportiva care a câștigat peste 140 de concursuri consecutive, ci ca sportiva care a inventat recordul de recorduri mondiale.

Felix Pătrășcanu și cheia succesului: comunicare și delegare

sursa foto: business24.ro

A vrut să devină judecător, dar în anul 1994 a început să lucreze la firma de curierat Cargus. A avansat de la functia de curier până la cea de director de operațiuni, urmându-și, în primul rând, pasiunea și abia apoi profitul. În perioada în care a lucrat la Cargus, a întâlnit oamenii care i-au deschis orizontul și care i-au insuflat gustul pentru afaceri. În anul 1998, s-a asociat cu prietenii săi din copilarie, frații Adrian și Mihai Neculai și au pus bazele firmei FAN Courier. Aceasta a ajuns în prezent la o cifră de afaceri de peste 44 milioane de euro, fiind liderul pieței de curierat cu o cotă de 24%.

“Oriunde, cu plăcere” 

Felix Pătrăscanu spune că totul pornește de la atitudine și comunicare: “Comunicarea este vitală în cadrul unei companii. Aceasta începe de la portar și se termină la cel mai important angajat, iar firma se dezvoltă prin curieri care iau cel mai important feedback, cel de la clienți, și îl transmit până la noi.” Delegarea nu a fost, însă, punctul pe care Felix Pătrășcanu a pus accentul la început. După 3 ani în care s-a ocupat singur de firmă, entuziasmul de a avea o afacere proprie a scăzut, iar problemele nu au încetat să apară.

În anul 2000, un ordin al Autorităţii Naționale de Reglementare în Comunicații impunea ca firmele de curierat să plătească, anual, 100.000 de dolari pentru monitorizare și supraveghere. La asta s-au adăugat și pierderile constante pe care le aveau în aceea perioadă. A fost momentul in care cei doi frați au renunțat la business-urile lor și s-au dedicat în totalitate proiectului FAN Curier. Tot atunci, Felix Pătrășcanu a început să folosescă delegarea. Oamenii din cadrul firmei au fost lăsati să ia decizii și să capete încredere în ei, motto-ul de la acea vreme fiind “prin angajați către clienți”.

Gândirea strategică, multă dedicare și investiții consistente an de an au contribuit în egală măsură la construirea a ceea ce este FAN Courier astăzi: o companie solidă, stimată și recunoscută ca cel mai important furnizor de servicii de curierat din România. “Oriunde cu plăcere” a ieșit din sfera unui simplu motto al firmei de curierat, fiind acum strategia care stă la baza oricărei decizii luate în firmă.

Lider autentic: “Ea nu e Steluță, e o mare stea a sportului românesc.”

Se vorbește des despre lideri autentici. Cum arată ei, din ce aluat sunt făcuți, ce fac deosebit cei care-și iau viața în propriile mâini și își depășesc condiția? Pe scaunele invitaților LEADERS, în mijlocul tinerilor prezenți, s-au așezat un domn cu privirea sigură și cu mustață, îmbrăcat într-un trening tricolor, și un puști tuns scurt, scund și îndesat. “Mi-e mai ușor în ringul de box decât să vorbesc în fața oamenilor”, a spus cu sinceritate și privirea i-a devenit hotărâtă. Nici nu are cum altfel, pentru că în fața noastră nu stă un puști, ci de 13 ori campioana României la box, de 3 ori campioana UE, de 3 ori campioana europeană și de 3 ori vicecampioana mondială – Steluța Duță. Când intră în ring, de orice fel ar fi el, Steluța se transformă și forța și determinarea ei devin palpabile.

“Am fost 9 copii la părinți, am și un frate geamăn. Mama m-a abandonat la spitalul din Râmnicu Sărat, apoi am început să fiu plimbată dintr-un orfelinat în altul. Eram un copil chinuit și bătut, așa era pe vremea aia. Școala nu mi-a plăcut că și acolo mâncam bătaie pe pâine: aveam un profesor care m-a băgat cu capul în sobă și mi-a promis că mă lasă repetentă ca să ajung la clasa la care era el diriginte să-mi arate el mie. Eram un copil nu numai bătut de soartă, ci și de profesori”, spune cu simplitate. Din cauza asta, n-a terminat opt clase și la 16 ani a ajuns pe străzi. Era om bun la toate la Popasul Merei, lângă Buzău, unde mai spăla parbrize împreună cu alți copii plecați din centrele de plasament. “Mă băteam cu băieții de-acolo să nu-și bată joc de mine. Adică de ce să ma murdărească, de ce să nu am și eu demnitatea mea de om?”, spune revoltată și acum. A stat trei luni pe străzi, dar nu a făcut nimic de care să-i fie rușine: nu a luat aurolac, nu a stat în canale. Era în ea o forță și o speranță că cineva o va salva.

Știa doua foste colege de la orfelinat care făceau box de performanță. Da, boxul ar fi ajutat-o să se apere și să elibereze toata furia adunată în viața ei chinuită. Și-a rugat colegele să o ducă la sala de box, dar nu au vrut. Apoi, a trimis vorbă antrenorului care a refuzat-o. Pe 7 ianuarie 2002, și-a luat inima în dinți și s-a dus singură la sală. “Eram timidă și rușinoasă. Nici nu știam cum să-i spun ce vreau. “Ce vrei, mai pustiulica?”, m-a intrebat. “Nu sunt băiat, sunt fata”, a îndrăznit sa răspundă. Antrenorul zâmbește pe sub mustață când își amintește ziua întâlnirii. “Steluța a venit la box ca la un ultim refugiu, voia să scape din mediul în care trăia. Prima oară am zis că e băiat, apoi mi-am dat seama de unde vine. I-am arătat sala și am pus-o să ia poziție. Când am văzut că e stângace și i-am văzut hotărârea din ochi, am știut că bulgărașul meu de aur va avea succes. Dar, după câteva zile, mi-am dat seama că nu are unde să doarmă și nu mai avea energie să se antreneze: nu mai mâncase de trei zile. Știam că va fi greu, ea era un bulgăr de aur pe care puteam să-l pierd”, spune antrenorul Voicilaș.

A obligat-o să mănânce tot ce avea în frigiderul de la sală, apoi a găsit un vestiar, i-a intins două saltele pe jos și i-a făcut un culcuș în care să stea la căldură, departe de pericolele străzii. În fiecare zi, îi dădea pachetul lui cu mâncare. “Când mergea seara acasă, lingea farfuriile, că era flămând. Mama mea Mioara se tot minuna, că doar îi dăduse mâncare la borcan la sală”, spune râzând Steluța. Mama si tata, asta a devenit familia Voicilaș pentru copilul amărât, dar cu o voință de neclintit. “Când am început să mănânc de două ori pe zi la o cantină, alta era treaba: aveam energie, aveam chef de bătaie”, spune Steluta simplu. Așa a început drumul spre performanță. “Când îi puneam mâna pe spate la box, se eschiva că o lovesc. Era marcată de bătăile din centru, de bătăile de pe stradă. Dacă îi ziceam “domnișoară” nu-i venea să creadă că cineva îi spune așa”, povestește antrenorul cât a avut de lucru.

“Când am câștigat primele medalii, eram mândră de mine, eram mândră că auzeam imnul României, eram mândră că antrenorul meu n-a făcut sacrificii degeaba. Viața a început să mi se schimbe în bine, am văzut lumea, am bătut continentele. Sunt un exemplu, nu neapărat pentru copiii din casele de copii, ci pentru toți copiii. Acum sunt antrenoare de box la Buzău și văd ce greu i-a fost lui tata în tot timpul asta”, spune zambind.
Singura ei supărare este că a ratat calificarea la Jocurile Olimpice din 2016 și acuză arbitrajul. “Uneori, aș vrea să simtă și arbitrii un pumn, să vadă cât muncești și că nu poți face asta unui sportiv”, spune Steluța cu năduf, în hohotele tuturor. Steluța râde și ea. “Ți-a fost vreodată frică?” este întrebată de un participant la Leaders School. Steluța își ridică privirea uimită și își îndreaptă umerii. “Frică? Ce-i aia frică?”