În acceleratorul de experiențe LEADERS, participanții se hrănesc cu energie. Și de unde putem lua mai multă energie și inspirație dacă nu de la cel mai puternic laser din lume, laserul de la Măgurele. Profesorul Nicolae Zamfir, directorul Institutului de Cercetare pentru Fizică și Inginerie Nucleară și manager al proiectului Extreme-Light Infrastructure – Nuclear Physics (ELI-NP) este omul care a pus din nou România pe harta cercetării mondiale. În fața celor 24 de participanți, acesta a vorbit despre autenticitate, perseverență, muncă, potențial și sacrificiu.
„Din capul locului vă spun: cheia succesului nu există, o fi la zâne, la Făt-Frumos, nu știu. Dar vă vorbesc din experiență și vă spun ce factori mi-au influențat viața și cariera.”
Să fii la locul potrivit, la momentul potrivit. Sunt atâtea șanse pe lume, trebuie să deschizi ochii și să le iei.
Trebuie să rămâi om, indiferent de situație, și asta se construiește o viață întreagă.
„Mi-a fost mereu teamă să nu mă fac de rușine. Mama a fost învățătoare la țară și îmi spunea să nu o fac de rușine. E o frică care m-a acompaniat toată viața. În gimnaziu, am descoperit matematica și fizica, uneori îți alegi meseria după un profesor pe care-l îndrăgești. Fizica mi-a trezit curiozitatea și suprema aspirație în domeniu era să lucrezi la Măgurele. În anii ’60, Institutul de Fizică Atomică era simbolul cercetării românești, erau condiții extraordinare: au realizat primul calculator românesc, un reactor nuclear. Am făcut liceul la Brașov, în prima clasă specială de fizică din județ. Am intrat în echipa olimpică de fizică, apoi am ajuns la facultate. Am ajuns profesor de fizică la un liceu din București, drumul meu a fost foarte stabil. Dar visul meu era să ajung la Institut.”
Dragostea de locul de muncă e foarte importantă. Dacă nu sunteți fericiți într-un loc, e bine să vă căutați altul, pentru că marea majoritate a timpului din viață – acolo îl petreci.
„A venit Revoluția în anul 1989. A avut un efect extraordinar asupra societății și diverselor profesii. Așa cum Napoleon zicea că fiecare soldat are bastonul de mareșal în raniță, așa visam și eu că orice cercetător are diploma de Premiu Nobel la îndemână. În februarie ’90, am plecat din țară, în Germania. La început, a fost dorința de a lucra. Și, bineînțeles, nu voiam să mă fac de rușine. Cariera mergea foarte bine: după doi ani am plecat în SUA, la New York, apoi am predat la Universitatea Yale. Dar eu eram cu gândul acasă.
Veneam din când în când în țară și vedeam la Măgurele o decădere totală. Erau tinerii care se angajau ca să poată să aplice afară, să plece. Toată lumea pleca. Ajunsese o ruină. Pur și simplu, la un moment dat, am mers la Ministrul Cercetării și i-am zis că vreau să fiu director al Institutului. La concurs, am descoperit că n-aveam dosarul complet, lipsea avizul psihiatric. Era vineri după amiaza, cu greu am găsit o doamnă doctor care să mă primească. M-a întrebat doamna doctor, unde lucrați? În străinătate? Și vreți să vă întoarceți la un institut-ruină? Chiar vreți să vă dau hârtie că sunteți sănătos la cap?”
Voiam să am satisfacția lucrului bine făcut. E important să ai asta, orice ai face: fie că croiești o rochie sau speli o mașină. Dacă critici, e bine să critici acolo unde poți să faci ceva.
Să-ți faci datoria, așa ai satisfacție proprie și aprecierea celorlalți. Binele fiecăruia depinde de binele tuturor. La noi lipsește acest sentiment.
„În 2009, ministrul de la acea vreme ne-a spus că trece un tren prin gară, îl luăm sau nu? România avea șansa să aplice pentru un proiect fabulos. Eu am fost entuziast, ceilalți mai puțin. România nu avea niciun argument puternic, spre deosebire de țările cu care concuram, Franța, Germania. Când lucrurile s-au precipitat ,mi s-a spus: „Tu ai dat din gură cu laserul ăsta, ia fă-l. În momentul în care am cerut părerea tuturor, colegii s-au cuplat la idee și au muncit enorm. Toată lumea se simte responsabilă așa. Am unit fizica atomică cu cea nucleară într-un institut, o inovație, și așa am avut câștig de cauză. Ne-a luat doi ani de zile să convingem Comisia Europeană că suntem în stare. O întrebare a lor m-a jignit atunci, dar îmi dau seama că au avut dreptate puțin. Mi-a zis șefa care lua decizia finală: „Gata, beneficiarul vrea, poate, dar România poate?”
Lucrul în echipă e vital, să fii loial și să sudezi acea echipă. Dacă există disensiune, orgolii imense, se plătesc polițe.
Omul e legat de locul unde s-a născut, există o parte, o identitate care-l urmărește toată viața.
Din păcate, greutățile pe care le-am întâmpinat au fost cumplite: dacă alte popoare, când văd o roată, pun umărul și împing, noi suntem maeștri în a căuta bețe să împiedicăm orice progres. Dar sunt mândru că am reușit să-mi mobilizez colegii și să facem din nou un institut de prestigiu la Măgurele. Laserul înseamnă enorm de multă lumină concentrată într-un fascicul. Aplicația lui cea mai practică este că e un mod revoluționar de a accelera particulele. Laserul e o mândrie națională, dar trebuie să servească și societății și viitorul ne rezervă enorm de multe variante. Eu mi-am găsit pasiunea și menirea. Ca fizician sau ca director, nu știu, dar sunt împlinit.”
