Despre cine vorbim?
Stau de vorbă pe tema opțiunilor de carieră cu adolescenți și întâlnesc două tipuri principale de răspunsuri: cele care reflectă dorințele interlocutorului (adolescentului) și cele care reflectă un amestec terifiant între dorințele adolescentului și cele ale părinților săi. De ce “terifiant”? Primul motiv este acela că interlocutorul se străduiește să răspundă la întrebările din bateria de inventar vocațional. Efectiv, se străduiește, consumă mult mai multă energie decât ar fi necesar.
O parte din timp răspunde prin prisma propriilor percepții și o altă parte din timp răspunde prin prisma așteptărilor părinților săi. Al doilea motiv este că nu își dă seama că lupta aceasta există în interiorul său și îi consumă energie. Al treilea motiv este uimirea de pe fața sa când eu întreb “Pe bune, tu ce îți dorești?”, în combinație cu viteza cu care vine răspunsul. El/ea știe partea care îi aparține, oricât de mică sau de neclară este. Știe și care sunt așteptările părinților. Și caută cu disperare o modalitate de a le împăca.
Am rareori ocazia să întâlnesc părinții acestor adolescenți într-un cadru în care să pot repeta întrebările și la adresa lor. De fapt, am avut această ocazie de exact două ori. Astfel, pentru mine rămâne o curiozitate cum sau dacă și ei caută, cu la fel de multă disperare, să împace aceste două lumi ale așteptărilor privind potențiala carieră a copilului lor.
În momentul în care descoperim indivizii despre ale căror asteptări discutăm, conversația se destinde și lucrurile se clarifică. Ajungem să avem o listă cu diverse elemente: mi-aș dori X; dacă aș putea să; îmi place să; a, dar știu că nu pot face bani din asta; e o opțiune, doar că pregătirea profesională în domeniu costă cam mult în raportul cu bugetul familiei etc.
Despre ce vorbim?
Subiectele pe care le abordăm sunt: activitățile care îi fac placere, care îi încarcă bateriile, posibile alternative de carieră, nevoia de a avea traiul zilnic asigurat, posibilitățile educaționale care îl/o pot apropia de vocația sa, câți bani sunt necesari pentru a ajunge la diverse nivele de expertiză în anumite domenii. Mai vorbim și despre dilema combinațiilor neobișnuite precum arta și medicina, muzică și inginerie.
Vorbim despre necunoscut. Știu sigur că ceea ce explorez eu în aceste conversații cu acești adolescenți are o limită inerentă: nici eu și nici ei nu știm cum vor arăta meseriile de peste 20 de ani. Și cum putem lua în calcul doar un număr mic de variabile, revenim la esență, adică la individ. Și aici găsim variabilitate: ce îi place astăzi unui adolescent e posibil să nu-i mai placă adultului de peste 10 ani. Așa că ne uităm foarte atent la ce îi bucură sufletul cu adevărat. E unul dintre elementele care are cel mai mare potențial de a rămâne în aceeași arie pentru o perioadă lungă de timp.
Vorbim despre paradigme. Una dintre ele este aceea ca de la bun început pasiunea ta trebuie să fie și sursa principală de venit. Această abordare e o mare sursă de confuzie și frustrare. Vorbim despre realități. Unele dintre ele extrem de nefavorabile procesului de planificare pe termen lung.
Si cum rămâne cu alegerea carierei?
După ce îndepărtăm umbrele, ne rămâne de regulă un set de opțiuni. Uneori, lista conține o singură opțiune, alteori mai multe.
De aici începem exercițiul mental numit “Într-o lume perfectă”. Și împărțim opțiunile rămase în: activitate profesională, activități recreaționale, activități cu familia, activități menite să întrețină sănătatea.
Exercițiul poate fi făcut de mai multe ori pentru că există multe combinații, la fel de interesante, atât din punct de vedere al bucuriei pe care o poți obține din ele, cât și a mijloacelor financiare atașate.
Fiind la rândul meu un om cu mai multe meserii, pot spune că cel mai important lucru de făcut este acela de a experimenta. Vârsta interlocutorilor mei permite, dar eu extind recomandarea și către cei din segmentele de vârstă mai avansată.
Exercițiul descoperirii (Ce îmi place) și exercițiul (Într-o lume perfectă) pot fi realizate și acasă, între părinți și copiii lor adolescenți. Părinții pot fi parteneri în unele “probe” pentru a înțelege ce înseamnă să lucrezi în domeniul X sau Y. Lista poate continua cu alți membri ai familiei sau cu prietenii părinților. Singurul element absolut obligatoriu pentru ca această abordare să funcționeze este ca părinții să fie dispuși să asculte, indiferent de cât de mare e distanța între ce vor auzi și ce își doreau să auda. Subliniez că a asculta nu înseamna a fi de acord. Înseamnă doar să asculți ca să înțelegi, nu ca să răspunzi.
O noua întrebare
Poate ar fi cazul să transformăm întrebarea “Ce vrei să te faci când vei fi mare?” în “Cine vrei să devii?” și apoi să lucrăm la a le da adolescenților acces la instrumentele și cunoașterea necesară pentru a deveni acel/acea cineva. Ne-ar fi de folos tuturor să desprindem ce facem/ce lucrăm de nucleul a cine suntem.
