Lucian Ciolan, decanul Facultății de Psihologie: “Învățarea nu înseamnă să aștepți într-o stare zen să vină lucrurile la tine.”

Lucian Ciolan este decan al Facultății de Psihologie și Științele Educației din Universitatea București, un profesionist al educației pentru care învățarea este motorul ce ne propulsează în viitor. Un interviu marca LEADERS despre modelul danez în care fericirea este un ingredient esențial al învățării, despre educație formală și non-formală, despre roboți și omenesc, despre cum educația nu se va demoda niciodată și despre valorile de care vorbim mai ales când ne lipsesc.

CÂND ÎNVĂȚARE ÎNSEAMNĂ FERICIRE

Ce înseamnă modelul danez de educație și cum îl putem aplica în România?

Facem proiecte educaționale împreună cu parteneri din Danemarca și am încercat să aducem ceva din avantajele pe care le are în educație modelul danez.
Sunt lucruri pe care ei le fac constant de foarte multă vreme și s-au dovedit a avea beneficii foarte solide. Unul dintre proiecte vizează starea de bine a copiilor, well-being, și se bazează pe o teorie foarte simplă: aceea că pentru a învăța și a avea succes în învățare, pentru a-ți consolida învățarea, ai nevoie înainte de orice să ai o stare de bine.

Asta poate fi foarte ușor de acceptat de oricine, că dacă ești într-o stare mizerabilă nu prea poți să faci nimic bine. Eu cred că școala românească, așa cum este ea construită cultural și istoric, nu acordă o importanță foarte mare acestui lucru, pentru că la noi copiii trebuie să meargă la școală, copiii trebuie să învețe. O foarte mare cantitate de învățare se petrece sub presiune și asta are și o relevanță mai scăzută și consecințe emoționale destul de neplăcute pe termen lung și mediu.

Cum se poate defini această stare de bine?

Starea de bine e o noțiune mai complexă. Anul trecut s-a lansat în România un studiu masiv al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare care vizează o analiză comparativă a stării de bine a copiilor în diferite țări. În studiu e și conceptualizată această stare de bine. Sunt componente care țin de societate și de familie, sunt componente care țin de școală, de nevoile de bază, de nutriție, de sănătate, dar sunt și componente care țin de calitatea interacțiunilor cu cei din jur, de sprijinul pe care-l primești atunci când ai nevoie.
E un concept complex, ce cuprinde nevoi de bază și nevoi sofisticate – e greu de condus starea asta de bine către un factor sau altul, dar în mod clar în orice societate și sistem de educație există factori dominanți care facilitează sau afectează negativ starea de bine.

Cum îi poate pregăti educația pe tineri pentru viitor, mai ales atunci când, de exemplu, mai bine de jumătate din meseriile viitorului nu s-au inventat încă?

Unul dintre lucrurile pe care școala ar trebui să le facă într-o mai mare măsură și ar trebui să-i facă pe oameni să se simtă confortabil cu asta este să managerieze incertitudinea. Noi nu știm și nici n-o să știm în mod cert care sunt dominantele de piață economică pentru niște tineri care intră anul ăsta în liceu sau chiar pentru cei care încep facultatea acum. În decurs de câțiva ani apar joburi noi, apar ocupații noi chiar și în domenii mai puțin dinamice.
Acum câțiva ani, eu nu știam să le spun studenților că unii dintre ei după ce termină Pedagogie pot să fie designeri instrucționali într-o firmă de IT, pentru că nu era disponibil un astfel de job.

Capacitatea de a gestiona incertitudinea și pregătirea pentru a nu deveni anxios și pentru a nu avea frici în fața unui lucru care până la urmă e natural pentru societatea noastră e o componentă esențială a educației.

În ce măsură vom putea face față concurenței cu roboții?

E o discuție interesantă asta oameni versus roboți. Pe de-o parte, pentru că sunt țări care fac tot felul de experimente la nivel de venit minim garantat, Finlanda, Suedia. Țări care spun așa: dacă o mare parte a muncii urmează să fie făcută de mașini, noi trebuie să experimentăm cum ar arăta o societate în care oamenii să primească necondiționat un venit minim garantat. Pentru că, dacă mașinile ne fac munca, ele produc ceea ce am produce noi. Se întâmplă astfel de experimente.

Pe de altă parte, e întrebarea dacă ne putem dezvolta acele capacități unice, specific umane, care nu pot fi exercitate de roboți. Dacă ne uităm la cercetările din domeniul neuro-științei o să observăm că, în ciuda mândriei noastre foarte accentuate ca specie, capacitățile umane nu sunt foarte multe. Am descoperit atunci când codul genetic a fost cunoscut în totalitate că diferența genetică între oameni și cimpanzei este de 1%, am mai descoperit tot felul de lucruri care cred eu că ne-au prins bine, ne-au făcut să fim un pic mai modești.

În schimb, există capacități umane importante de care cred că ar trebui legată și școala și educația. Și anume imaginația. Doar noi ca specie umană putem să visăm cu ochii deschiși, să ne imaginăm lucruri atunci când nu sunt acolo, să creăm lumi prin forța minții. Nu au fost dezvoltate astfel de comportamente la alte specii. Imaginația este o capacitate unic umană și cred că, până la urmă, capacitatea de a dezvolta roboți poate să constituie o bună nișă pentru noi, dar nu numai asta.

VORBIM MULT DESPRE LUCRURI CARE NE LIPSESC

Sunt mai mult noțiuni la modă acum: empatie, mindfulness. Ce se află în spatele lor?

Unele din conceptele astea, empatie, mindfulness, fac modă și fac carieră. Fiecare moment istoric și fiecare societate are discursuri dominante. Aceste noțiuni fac acum parte din discursul dominant. Dar dincolo de modă există motive pentru care ceva ajunge să facă parte din discursul dominant. Oamenii nu ajung să vorbească mult despre ceva dacă acel ceva nu e relevant pentru ei. Așadar, faptul că se discută mult despre stare de bine, despre mindfulness, da, sunt motive foarte serioase să se întâmple treaba asta. Și vă spun și de ce.

Dacă ne uităm la cercetările făcute în ultima perioadă pe adulți și pe tineri se observă semne alarmante cu privire la starea lor de sănătate mentală, cu privire la echilibrele lor emoționale.
Tot la capitolul sloganuri și marote se spune că depresia e boala secolului XXI, avem indici clinici de depresie la adolescenți, când de fapt conform manualului nu se poate instala depresia ca boală psihică. Avem derapaje privind starea de bine a copiilor, nivel mare de stres, de anxietate, nivel redus de coping, de rezistare în sarcină, tot felul de indicatori din ăștia care pot să descrie cum arată starea mentală pe care o au oamenii azi. Și o parte a discursului acestuia provine din anumite nevoi, probleme cu care oamenii se confruntă. Nu e doar modă și atât.

“Școala noastră abuzează dimensiunea cognitivă, uitând că oamenii au o dimensiune acțională – vor să facă, să testeze, să încerce; au o dimensiune emoțională și o dimensiune socială. Cum zicea un sociolog, noi suntem animale sociale, învățăm prin interacțiune, învățarea nu face excepție de la acest element al naturii noastre.

În ce măsură, la nivel de societate, educația non-formală poate deveni o preocupare constantă, în condițiile în care cea formală are probleme majore?

Învățarea nu e un proces prin care transferăm un bagaj de cunoștințe dintr-o parte în alta, ci, dacă o privim la beneficiar, acolo unde trebuie să se întâmple, e un proces de transformare. E un proces de schimbare din ceva în altceva. Și procesul ăsta cere timp, cere resurse, cere răbdare, cere metodă, de aceea lucrurile trebuie luate în serios când vine vorba de învățare.

N-aș spune educație formală versus non-formală, nu e niciun versus aici. E vorba de a facilita procese de învățare și de transformare ale oamenilor în contexte diferite, cu metode diferite. Granițele dintre formal și non-formal s-au subțiat puternic. Noi avem activități de educație non-formală cu studenții, dacă ies să țin un curs în curte înseamnă că sunt deja în zona non-formală? Sau dacă la un curs de educație non-formal cineva dă un certificat însemnă că intră în zona formală? Sunt convenții reale, se bazează pe concepte solide, dar până la urmă, privind din perspectiva individului și asta cred că e cea mai importantă perspectivă, contează mai puțin cantitatea experiențelor la care e supus, cât contează calitatea lor. Cât îl ajută să se transforme, să-și atingă potențialul, să se dezvolte și să fie cea mai bună versiune a lui.

Când a încetat educația să mai fie la modă?

Eu nu cred că educația a încetat să fie la modă. Ca toate domeniile, ca și economia și mediul înconjurător, suferă o criză. Vorbim de o criză mondială a educației, așa cum vorbim de o criză a încălzirii globale, de o criză a macroeconomiei și a modelelor macro-economice. Fiecare domeniu are crizele lui, dar asta nu le scoate în afara modei.

AI EDUCAȚIE, AI VALOARE?

Dacă ne uităm strict în spațiul nostru, aș spune doar că în mod nejustificat și aberant oamenii refuză să vadă potențialul transformativ al educației și faptul că, mai degrabă expuși la procese din astea, putem să avem o devenire sustenabilă și să descoperim cele mai bune versiuni ale noastre.

Toate pervertirile astea ale educației datorită climatului post-tranziție, viciat de tot felul de comportamente la limita de a fi neetice, nu sunt de natură să devieze pe termen lung înțelegerea oamenilor că transformarea lor și devenirea lor ține și de educație. A, că există foarte mulți cărora nu le place școala și n-au apetit pentru școală? Sau pentru învățare în general? Aș spune că ei sunt cei care pierd… din toată afacerea asta.

Eu ca om de școală îmi pun mai puțin problema de ce n-au unii apetit pentru școală, îmi pun problema ce putem face noi ca școală să fim interesanți, să fim relevanți, suficient de apetisanți pentru ca oamenii să vină aici. Pentru că asta e ceea ce putem controla. Eu nu pot să controlez percepția publică cu privire la educație.

Dacă vrei să te ajungi într-o manieră mioritică, unde asta înseamnă să parvii, s-ar putea ca educația să nu te ajute foarte mult. Dacă te gândești că educație înseamnă să te dezvolți și ca urmare a acestei dezvoltări să ai și un statut social economic consolidat, atunci e o altă opțiune. Ne afectează și pe noi ca instituții de educație discursul ăsta popular destul de extins, antieducațional, și care nu prioritizează și nu valorizează educația.

Care găsește cu cale să spună că există scurtături pentru a ajunge într-un loc și că educația e consumatoare de timp și de efort și atunci mai degrabă găsești alte soluții. Până la urmă, responsabilitatea individuală și capacitatea fiecăruia de a reflecta și de a înțelege ce-și dorește e cea care ar trebui să-și spună cuvântul, amatorii de short-cut-ui nu vor avea apetit prea mare pentru efort pe termen lung, pentru dedicare, și pentru învățare.

Există acum un trend al educației bazate pe valori. Cărei nevoi răspunde această tendință?

Încă din Antichitate oamenii aveau aplecarea de a duce educația spre niște valori. Faptul că redescoperim și ne întoarcem ciclic la anumite teme, cum ar fi educația bazată pe valori, nu e o întâmplare. Având în vedere diferitele tipuri de derapaje cu care se confruntă societățile contemporane, societățile resimt nevoia de a readuce în discuție și de a reorganiza diferite tipuri de repere axiologice, de repere valorice pentru tinerele generații care, să recunoaștem, uneori nu au aceste repere sau instrumentele cu care să și le construiască.

Dinamismul extrem, toate provocările, conflicte, imigrație, catastrofe naturale, elemente de tot felul care provoacă natura umană – toate aceste lucruri justifică reflecția mai profundă asupra ideii de a pune în lumină valori, repere, sisteme de valori, axiologie.
Uitați-vă și la noi: în mediul academic, de exemplu, o mare parte a conversației se leagă de etică, de deontologie, de valori. De ce? Pentru că mediul e viciat de lipsa acestor valori și de trecerea lor între paranteze.

ÎNVĂȚAREA DE SUCCES, ÎNVĂȚAREA CARE INTEGREAZĂ CELE TREI NIVELURI: COGNITIV, EMOȚIONAL, SOCIAL

Ați avut printre preocupările dumneavoastră conceptul de învățare integrată. Ce înseamnă acest lucru și de ce ar fi necesară o astfel de abordare?

Așa cum viața nu e construită din discipline, înseamnă că și școala ar trebui să reflecteze serios la o abordare transdisciplinară care să se concentreze mai degrabă pe marile probleme și provocări ale vârstei, ale lumii contemporane pe care să le abordeze dintr-o multiplicitate de perspective. Noi ne încăpățânăm să avem modelul ăsta foarte fragmentat de școală, care cred că este extrem de dăunător și care nu cred că produce rezultatele pe care ar trebui să le producă în mințile copiilor. Noi lăsăm copiii să facă singuri corelații între fizică, chimie, biologie atunci când e vorba de un fenomen natura. Unii reușesc, alții nu reușesc.

Un alt element al integrării ține de abordarea învățării: pentru ca activitatea să aibă impact, succes, trebuie să mobilizeze din cât mai multe perspective. Noi nu suntem doar cogniție și-atât. Școala noastră abuzează dimensiunea cognitivă, uitând că oamenii au o dimensiune acțională – vor să facă, să testeze, să încerce; au o dimensiune emoțională – ei nu vin tabula rasa, fiecare vine cu lumea lui cu tot, cu istoricul, cu experiențe, cu expertize uneori.

Și învățarea are și o dimensiune socială, cum zicea un sociolog noi suntem animale sociale, învățăm prin interacțiune, învățarea nu face excepție de la acest element al naturii noastre. Oamenii învață cel mai bine atunci când o fac împreună. Când sunt puși la aceeași masă, când au ocazia să reflecteze, să dezbată, să găsească soluții împreună.

De ce să învățăm toată viața?

Am prejudecata asta: așa cum somnul este necesar tot timpul vieții, și învățarea este necesară, pentru mine intră la nevoile de bază. Oamenii oricum învață pe tot parcursul vieții, fie că vor, fie că nu. Și-atunci, dacă își creează o dispoziție mentală pentru învățare, o stare de alertă mentală, cred că au o mai mare posibilitate să interacționeze cu sens, cu provocările lumii contemporane, își cresc capacitatea de a avea o viață mai ușoară, de a reuși să-și valorizeze potențialul la maximum atunci când vor să facă asta sau când e nevoie să facă asta.

Dincolo de slogan, învățarea pe tot parcursul vieții provine dintr-o realitate și, poate azi mai mult decât oricând, din accelerația transformărilor sociale și a faptului că o zi nu mai seamănă cu alta. O parte semnificativă a temerilor, anxietăților pe care schimbarea accelerată le produce la om, pentru că oamenii sunt rezistenți la schimbare, prin natura lor, ar putea fi diminuate și trecute în zona de confort dacă am conștientiza și ne-am asuma importanța învățării în procesele astea.
Pentru tineri e important să înțeleagă că mare parte din ownership, din proprietatea pe procesul lor de învățare, e la ei, nu e în altă parte.

Învățarea nu e ceva în care aștepți într-o stare zen să vină lucrurile la tine. Este o stare de alertă mentală în care te duci, cauți întrebi, conversezi, primești, dar ești coparticipant, nu ești spectator căruia i se întâmplă lucruri. Și-atunci și sustenabilitatea și impactul transformativ al acestor procese de învățare crește.

Mi se pare esențial ca tinerii care trec în zona asta de autonomie să înțeleagă lucrurile astea, să vadă care e valoarea proceselor de învățare pentru ei. Să le ia în stăpânire și să le gestioneze cu facilitatorii cu care vin în contact: cu profesori, cu traineri, cu mentori, cu coach, cu părinți, cu colegi.

Numai că nu trebuie să ne uităm la educație ca la un colac de salvare. Mai văd asta uneori la studenți care întârzie luarea unei decizii, spunând: mai fac un curs, mai fac un program, un master, un doctorat. Toate lucrurile astea până la urmă sunt instrumente. Dacă știi în slujba cărui obiectiv să le pui, e în regulă. Și e mult mai bine să ai un obiectiv de la care să te abați decât să nu ai niciunul.

Cineva învață dacă vrea și dacă e pregătit, dacă poate. Treaba noastră ca facilitatori de învățare este să-i stimulăm să vrea, să-i ajutăm să poată. Noi suntem, practic, creatori de condiții.

Comentarii

Lasă un răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.