Radu Păltineanu – Primul pas e cea mai grea decizie

0

Român-canadian, alpinist, cicloturist și blogger, Radu este mai presus de toate un pasionat al aventurii și călătoriei. 

Dacă în 2013 traversa în echipă mare parte a Scandinaviei și Europei de Est pe bicicletă pentru a trage un semnal de alarmă în privința proiectului minier propus la Roșia Montană, anul ce a urmat, a decis să traverseze Europa și Asia Centrală cu autostopul. Cu ocazia încheierii expediției de peste 14,000 de km parcurși cu autostopul de la Paris la Teheran, în Iran, Radu organizează și o ascensiune pe vârful Damavand (5671 m), cel mai înalt vârf vulcanic al Asiei, începând astfel proiectul “7 Volcanic Summits”. În 2015, Radu și-a propus un proiect și mai ambițios, și anume să fie primul român care traversează cele două Americi pe bicicletă, din Alaska până în sudul Argentine. A pedalat prin toate țările nord, central și sud americane. Pe scurt, asta înseamnă peste 34,000 de km de pedalat, 22 de țări și multe dificultăți și obstacole. 

Pandemia l-a prins pe Radu în Noua Zeelandă, așa că a decis să ia această întâmplare ca pe o provocare și să treverse cele două insule ale Noii Zeelande pe jos, împreună cu partenera sa de viață Irina.

Am discutat cu Radu când încă era pe insula de nord și a fost una dintre cele mai deschise conversații. Am vorbit despre frici, fuga de durere, incertitudinea venită din 95% de necunoscut în expedițiile sale, dar și despre întâlniri cu oameni care i-au marcat viața, precum José Mujica, fostul președinte al Uruguayului. 

Ascultă episodul integral Dancing with the fear și pe Spotify

Fuga

„A fost o fugă. La mine a început ca o fugă și a rămas o fugă până foarte recent și chiar și acum uneori fug. Am început să îmi depășesc aceste granițe încă de la 10 ani, când plecam de la Piatra Neamț la Bicaz sau la Bacău cu trenul și încercam să conving și alți copii să meargă cu mine. Sigur era și dintr-o lipsă de empatie, dintr-o lipsă de conexiune cu cei apropiați și o nevoie de a fugi de anumite dureri.”

„În România trauma una este foarte profundă și ramificată și oamenii nici măcar nu realizează chestia asta și eu nu sunt o excepție. Sunt o excepție în sensul că am încercat să fug de ea prin călătorii, am încercat să mă regăsesc în mediul natural de care sunt foarte atașat. Mă gândesc cât de mult avem nevoie, societatea românească, de empatie. Noi nu avem  încă un mediu empatic în care oamenii sa se exprime liber, in care să existe emoție.”

„Mereu a fost un challenge de a depăși granița orașului, apoi a județului, apoi a țării și așa mai departe. Și parcă chestia asta îmi oferea o expasiune extraordinară. Să știi că ești parte din univers și nu ai o limitare.”  

S-a întors în România anul trecut, după 15 ani de pauza. „Pare că există un fel de psihoză din care nu mai putem ieși. Foarte multă lume se simtă blocată în situația sa, în familia sa, în țară. D-asta cred că mulți au luat și calea exilului, cum au făcut-o și părinții mei.”

Acel prim pas este cea mai grea decizie pe care poți să o iei.”

„Acel prim pas este cea mai grea decizie pe care poți să o iei. Și eu văd asta în fiecare zi. De la primul pas pe care îl fac dimineața, ăla e cel mai greu. La primul pas într-o aventură de 3000, de 35 de mii de km, e cea mai grea decizie și cea mai grea fază. Primul pas. Restul vine mult mai ușor. Apoi dacă îți pui mintea, poți ajunge până la urmă oriunde. Să știi să îți învingi frica înseamnă și a știi să faci un prim pas către o schimbare sau către un dialog, către un dialog.

Despre incertitudine

„În orice facem cred că obiectivul e important, pentru că îți dă structură.”

„Eu dacă știu 5%, maxim 10% din ceea ce are să se întâmple pe traseu, sunt deja happy. Sunt deja mulțumit cu acei 5% pe care îi știu și care îmi oferă o certitudine. Restul de 95% e acel potențial pe care îl absorb cu toată dăruirea, cu toată nebunia mea. Fix acolo e practic entuziasmul aventurii și motivația de-a o face. În acel 95% de necunoscut. Până la urmă, întreg potențialul nostru egidă în necunoscut.”

Frica

„Trebuie să învățăm să ne simțim ok cu tot spectrul emoțional. Cred că asta face parte din a-ți învinge frica. A știi faptul că atunci când simți durere e la fel de normal ca atunci când simți bucurie. Cred că e foarte normal să simțim și frică și rușine și bucurie. Să și râdem, să și plângem.” 

„Atunci când îți reprimi acele emoții, bineînțeles că nu ai cum să treci peste frică. Frica e doar acolo. Doar un impediment și atunci când tu reușești să realizezi că a simții durere și a merge profund în acea durere, e de fapt la fel de normal ca atunci când te bucuri că ai luat 10 la BAC sau că ai avut o mărire de salariu sau că ți-a reușit proiectul pe care ți l-ai propus, cred că se schimbă complet ecuația și ai mult mai multe ustensile la dispoziție pentru a-ți învinge fricile și a ieși în afara zonei de confort.„

„Momente ca cel din Bolivia, când eram la peste 6000m altitudine, încercam să fac ascensiune pe masivul Karina Cota și m-a prins o furtună de zăpadă cu trăsnete. Eram cu pioletul în mână, pe un versant dezgolit, n-aveai nici unde să te ascunzi și trăsnea la doi pași de mine. Nu mă așteptam ca cineva să acționeze, dar am zis că măcar dacă mor acolo să se știe locația, ultima locație.”

„Poate vă gândiți că atunci când ai o armă în față îți e teamă. Și acum mă gândesc și eu uimit că nu mi-a fost teamă în momentul când mi-au pus arma în față, pentru că a intrat furia. Și uite, furia poate să fie un sentimentul mult mai puternic și mult mai necontrolabil decât teama.”

„Frica e necesară. E un fel de emoție care îți dă o structură și normal, te protejează. Din punct de vedere al evoluției, ne-a protejat specia. Frica e necesară, e biologică, e ok și îți dă o structură, te apără de anumite situații. În același timp, când intră prea tare în tine și te limitează, iar nu-i bine.”

„Au fost momente cum e in Patagonia, din Țara de foc. M-a prins chiar înainte să ajung în Ushuaia. Am fost prins într-o furtună de zăpadă, cu vânt extrem. Eu nu mi-am ancorat bine cortul și era să mă măture. Să mor de hipotermie. A trebuit să ies din cort, cortul la pământ, nu mai puteam să dorm în el, nu mai puteam să fac nimic, vântul mătura în direcția opusă și singurul meu noroc a fost că la 2km distanță erau niște barăci ale unor muncitori de la drumuri și asta m-a salvat.”

Proiecția fricii

„Până la urmă, ca să urci acel munte de 6300m, de 8000m, ca să faci acel traseu de 35000km sau orice aventură de acest gen și să îți depășești anumite limite, trebuie să mergi puțin împotriva a ceea ce ți se pare omenesc sau care nu ți se pare natural. Și atunci când mergi o să vezi că perspectiva este mult mai largă decât cea care ne-o imaginăm noi la început.” 

Menirea

Despre îndoială de a fi pe drumul cel bun. „ Da, sigur că da. Păi am destule persoane în jurul meu să îmi zică că nu asta e calea, că nu fac bine. Nu, Radu. Dar asta vine și de la faptul că la mine în familie în momentele în care aveai o reușită niciodată nu erai validat. Dacă am intrat la universitatea McGill din Montreal. Ai mei nu erau genul de persoane care să zică ce tare ești, ce viteaz ești, ce bun ești! 

„Simt și eu o culpă că poate în 2015, trebuia în loc să mă fac explorator, să mă duc să lucrez pe un salariu decent la Microsoft sau la Facebook sau la Google. Că până la urmă am terminat facultatea de IT, puteam să fac complet altceva.”

„Dar până la urmă vocile alea sunt undeva acolo și tu îți vezi de drumul tău și te simți bine cu ceea ce faci tu. Eu mă simt bine să fiu în natură, știind că în ziua aia voi face 30-40, poate mai mult, poate mai puțin de km. Să încalț niște colțari și să iau în mână un piolet pentru că am de trecut un pas montan mai dificil, trebuie să iau un caiac ca să traversez un rău. Din asta îmi iau mare parte din bucuria vieții.”

E o universitate ceea ce fac.

„E o universitate ceea ce fac. E un proces întreg de învățare. Nu trece o zi să nu mă confrunt cu niște aspecte noi, să nu învăț chestii noi.”

„Până la urmă noi simțim atât de multe prejudecăți că, câteodată, din cauza acestor prejudecăți și acestor clișee, nu putem să ne urmăm adevăratele noastre pasiuni și nu putem să ne dezvoltăm în direcția în care am vrea.” 

„Sunt foarte mulți copii care poate într-o zi vor lua o cale sau vor știi că e ok să fii diferit și să vezi lucrurile diferit. Cred că asta îmi doresc cel mai mult când merg în școli și când vorbesc cu copii. Dacă peste ani voi auzi că unul-doi dintre ei s-au făcut regizori și nu s-au dus să facă IT așa cum le-a zis mama și tata, sau nu s-au dus să se facă doctori, sunt fericit.”

Ascultă episodul integral Dancing with the fear

Comentarii

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Exit mobile version