Sari la conținut
Florentina e ca un tsunami: nimic nu poate sta în calea dorinței ei de a deveni un om mai bun, de a schimba lucrurile în jur și de cunoaște lumea. A început cu Japonia, unde se află acum, și povestea ei se scrie chiar în timp ce citiți aceste lucruri.
“Acum 5 ani am intrat la Colegiul Național “Ion Creangă”, singurul liceu din capitală cu profil intensiv limba japoneză, cu ambiția clară că voi învăța japoneza și că voi ajunge să locuiesc în Japonia. Mi se părea o utopie, dar era utopia mea”, povestește și parcă îți poți imagina zâmbetul ei luminos în spatele tastelor. Căci acum Florentina ne scrie din Nagoya, prefectura Aichi, al treilea oraș ca mărime din Japonia, unde studiază la Tokyo Fukushi Daigaku, o universitate cu tradiție.
De ce a ales Japonia? În două cuvinte, pentru că e unică și pentru că e frumoasă. Pe larg, pentru că a vrut să-și schimbe perspectiva, să-și lărgească orizontul: “Modul de gândire al japonezilor mă uimește. Totul pleacă de la educație. De mici, sunt învățați să se descurce singuri și ce înseamnă respectul. Încă din școala generală, elevii sunt învățați să-și facă curat în clasă. Ei nu au femei de serviciu. Au ateliere unde învață lucruri practice, precum gătitul sau cântatul la un instrument”, descrie Florentina mentalitatea japoneză. Pentru un european și pentru un român, primul contact cu Japonia poate părea un contact cu o civilizație extraterestră. “Japonezii sunt ireal de politicoși. Nu cred că am văzut vreun japonez supărat, care să se uite urât la mine sau care să îmi vorbească cu dispreț. Mă simt bine. Și mă simt și în siguranță. Aici oamenii umblă cu portofelul în buzunar, extrem de la vedere.” Japonezii respect regulile, fie că e vorba de a respecta culoarea verde la semafor sau de a sta pe partea stângă pe banda rulantă, nu claxonează și nu devin irascibili dacă trebuie să stea la coadă mai mult timp.
În clasa a XI-a a fost momentul când a început să simtă că utopia ei de a ajunge în Japonia ar putea deveni realitate. “Am auzit de LEADERS de la profesoara responsabilă cu Consiliul Elevilor din care făceam parte. Mie îmi plac activitățile extrașcolare și asta mi s-a părut special. Am fost șefa clasei, vicepreședinte în Consiliul Elevilor și voiam să evoluez mai mult pe domeniul ăsta de muncă în echipă, public speaking. Cred că existența unui lider e vitală, face rotițele să se învârtă,” explică Florentina cum au început să i se contureze mult mai clar perspectivele.
Nu-i plac cuvintele mari, dar spune că atunci și-a dat seama ce fel de lider vrea să fie. “Mi-am pus cele mai multe întrebări despre mine, de ce sunt capabilă, ce pot să fac. Am descoperit că cea mai importantă valoare a mea este energia. Energia dă tonul la tot, este ceea ce ne înconjoară și ne face să acționăm. Și ambiția, și pozitivismul,“ spune Florentina.
Am găsit multe răspunsuri la LEADERS, le prețuiesc pe toate
Aici a găsit definiția liderului care vrea să fie. Care e misterul care face oamenii să te urmeze, pe o cale onestă și corectă? “Treptat, mi-am dat seama că în jurul meu roiau oamenii cu care munceam cot la cot. Nu mă simțeam specială, nu căutam admirație, eram eu însămi, debordând de energie pozitivă. Nu mă consider încă un lider, dar e cert că într-un fel am influențat oameni, i-am motivat să fie nebuni și să dea tot ce au mai bun.” Așa, a conștientizat că pentru lucrurile care te fac fericit, trebuie să lupți și să muncești. “Dacă e să dau un sfat celor de vârsta mea, e ăsta: iesiți cât mai mult din zona de confort, lărgiți-o și acumulați cât mai mult. Nu luați ușorul în brațe, oricât de apetisant ar fi. Lucrurile cu adevarat valoroase nu sunt usoare. Munciți, transpirați, plângeti, ridicați-vă mereu și tot înainte. Lăsați superficialitatea. Empatizați!”
În Japonia a simțit cât este de important să știi cine ești și ce vrei. Este singurul european din clasa ei și, împreună cu o poloneză, singurele din întreaga facultate. “Colegii mei sunt de o diversitate incredibilă. Predomină Vietnamul, China, Myanmar-ul și Taiwan. Ne leagă limba japoneză, altfel, engleza o știu extrem de puțini. În fața mea, stă un domn din Vietnam, 30 și ceva de ani, cu nevastă și doi copii frumoși acasă. E în Japonia să învețe limba și să câștige bani prin job-ul pe care îl are. Pentru familie. Azi am rămas mască când am aflat că primul lui copil a murit. Erau prea săraci și nu aveau mâncare destulă, dar a muncit extrem de mult și a reușit să ajungă departe”.
La început, s-a simțit extrem de diferită. Toți o priveau ciudat, pentru că li se părea foarte înaltă pentru vârsta ei și sărea în evidență oriunde mergea. Acum s-a obișnuit și, cu timpul, a legat prietenii. Sau ceea ce se cheamă prietenii aici, căci, spune, există niște granițe care nu pot fi depășite.
Dar, deși e fericită pentru că și-a atins visul, ceva îi lipsește. “Îmi e dor de prietenii din România. Pe ăștia nu pot să-i înlocuiesc sau să-i uit. Îmi e dor de căldura românească. Japonezii nu se prea îmbrățișează. Nu arată prea multa afecțiunea. Sunt timizi. Chiar îmi e dor de zvâcul autentic românesc.” Dar duce dorul și unor lucruri ceva mai puțin abstracte. “Mi-e dor de o friptură bine prăjită și condimentată. Sau brânză cu roșii. Aici sunt rare și scumpe. Îmi place sushi, dar, în general, mâncarea nu e foarte condimentată cum iubesc eu. Sarea în bucate it’s a must,” adaugă amuzată.
De aceea, o să se întoarcă în România, pentru că simte că e greu să trăiești lucruri extraordinare, dar să nu ai cu cine să le împărtășești cu adevărat; și pentru că știe că omul sfințește locul până la urmă; și pentru că singurul loc pe care-l poate asocia cu “acasă” este aici.
