Robert Szasz, omul care a făcut din salvarea vieților o viață

De 20 de ani, un tânăr din Târgu Mureș și-a făcut din pasiune o meserie: salvează vieți. A fost ani buni voluntar la SMURD, apoi a devenit om de bază în echipă. Acum a trecut la nivelul următor: este medic combatant în zone de conflict.

Anul 1996, Târgu Mureș. Un puști de 14 ani se uită lung după o mașină nemaivazută despre care s-a dus vestea în tot orașul. E noua Salvare, mașina ciudată a unui medic palestinian cu o idee cam bizară: că poate să salveze oamenii mai repede și mai bine ca până atunci. S-au crucit târgmureșenii de așa fantezie, doar visătorii și copiii îl priveau cu admirație pe strain. Iar puștiul blond, cârlionțat și cu ochii senini era și una și alta. Îl cheamă Robert Szasz, e campion la shotokan și liderul bătăușilor din cartierul în care locuiește.

O zi obișnuită de școală. Robert sau Szabi, cum îi spun prietenii, vede un afiș lipit pe un perete. Se caută voluntari pentru un curs de prim-ajutor. Szabi învățase la antrenamentele de shotokan să ia pulsul, să pună o compresă, dar și-a zis că poate învață ceva mai mult. Cu afișul în mână, băiatul ajunge a doua zi într-o sală plină de halate albe: un doctor explica mai multor studenți la Medicină noțiunile teoretice. “Domnișorule, cred că grădinița este peste stradă,” l-a luat peste picior medicul pe adolescentul blond. Lumea a râs, dar Robert nici n-a clipit.  A insistat să fie primit, că el vrea să învețe să salveze oamenii, că lui îi place aici, între oameni pasionați. Când a aflat că cel care avusese ideea cursurilor de prim ajutor era chiar palestinianul care umbla prin oraș cu mașina lui de salvat vieți, Szabi nu s-a mai dat dus. “L-am dat afara. I-am zis: “E prea devreme să te apuci de așa ceva, du-te acasă si vino peste vreo 2-3 ani.” S-a întors o dată, și încă o dată, încă o dată. Era ca râia. Adică îi inchideam ușa în nas – venea pe geam! Într-o zi a apărut cu o hârtie de la părinți, cum că îl lasă pe Robert să vină la noi să învețe. Dac-am văzut că atât de doritor este, noi l-am primit. A ramas ca voluntar”, povestește zâmbind Raed Arafat, cel care a înființat Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD) din Romania, unul din cele mai performante sisteme de intervenție din lume.

De toate a făcut Robert pentru visul de a salva vieți. “Am început prin a bate la uși pentru a cumpăra prima salvare SMURD. Oamenii din Târgu Mureș au înțeles și au donat bani. Atât cât aveau. Făceam curat, prindeam din zbor ce făceau medicii, asistentele. Cu ei petreceam sărbători, evenimente de familie. Devenise un stil de viață. Timp de 20 de ani, viața mea a fost acolo, prietenii, colegii, tot. Acolo mi-am petrecut tinerețea”, spune Robert cu autoritatea celor 33 de ani împliniți.

I-au zis Mascota. Era cel mai mic, cel mai iute, cel mai glumeț. Când apărea capul lui blond și curios, doctorii și asistentele simțeau nevoia să-l protejeze, să-i arate, să-l învețe. Pe lângă micile privilegii, Mascota avea și responsabilități: doctorii urmăreau cu strictețe ca Szabi să nu lipsească de la școala, să învețe bine, să nu le facă probleme părinților. La SMURD a avut modele de urmat, a învățat o meserie, a privit moartea în ochi, a învins-o de multe ori și, cel mai important, a învățat să respecte viața.

În scurt timp, toți s-au convins de cât de serios și de pasionat poate fi Mascota. Nu se dădea înapoi de la nimic, învăța rapid, ar fi stat zi și noapte printre medici și în mijlocul acțiunii. Devenise dependent de adrenalina vieților salvate. Din cei 89 de voluntari, câți au terminat cursurile o dată cu el, doar 4 au rezistat la ritmul nebun de viață de la SMURD.

A terminat școala de asistenți și a fost apoi angajat ca om de bază în echipă, iar viata lui a devenit gărzi epuizante, telefoane în miez de noapte și o stare de alertă continuă. Azi lucrează la Terapie Intensivă, mâine – pe elicopter, poimâine la intervenții pe ambulanță. Puștiul încăpățânat e acum bărbat în toată firea care-i învață pe altii meserie. În anul 2014, după aproape 20 de ani la SMURD, Robert a simțit că poate mai mult. Că are nevoie de mai mult și e necesar să facă pasul de la voluntar la lider. A fost și anul în care a ajuns la unul din programele LEADERS și s-a convins că e momentul schimbării.

”Mi-a plăcut la LEADERS, totul a fost ca o joacă. Doar eu am luat totul în serios și ceilalți mă temperau, mă trăgeau înapoi s-o las mai moale”, povestește amuzat. Nu era obișnuit cu jumătățile de măsura și cu joaca. “Trebuia să trecem niște obstacole și aveam diferite provocări, iar eu le luam prea în serios, ca în viața reală, cum eram obișnuit la SMURD. Când am văzut că ceilalți nu mai pot, am preluat conducerea”, își amintește Szabi. Pentru că bătăușul din cartier, apoi puștiul dornic să salveze vieți și tânărul responsabil și priceput s-au transformat în ceva mai mult. “Da, sunt un lider. Să fii lider trebuie să fii prieten cu echipa ta, nu doar să dai comenzi. Trebuie să dai exemplu și să stai în față și, dacă se întâmpla ceva, tu răspunzi. Și trebuie să înveți să și pierzi”, spune cu hotărâre.

În același an, a semnat primul contract ca medic combatant în Irak. A fost în mai multe misiuni, de fiecare dată și-a spus că mai are de învățat ceva. Ca să înțeleg mai bine ce înseamnă medic combatant și cum s-a schimbat viața lui în ultimii doi ani, l-am rugat pe Robert să vină de la Târgu Mureș la București pentru un interviu. A acceptat imediat, era în pauză de contracte și avea de făcut un drum în capitală.

A doua zi, din mașina cu număr de Mureș a coborât versiunea românească a lui Rambo: pantaloni army style, mușchi, miscări calculate. Adio cârlionți, adio timiditatea de la prima întâlnire. M-am uitat în spatele mașinii, poate totuși mi se năzărește. Nu. Era Szabi, varianta 2016, altoit cu puțină luptă în Irak și ceva mai multă experiență de viață. I-am zis că n-aș mai îndrăzni să-i spun Mascota și o să am grijă și la întrebările incomode. A râs. Zâmbetul, ochii luminoși și umorul rămăseseră la locul lor. Mi-a zis scurt că de la 60 și ceva de kilograme a ajuns la 84. Pe la tâmple îi strălucesc câteva fire de păr alb.

E zgârcit în detalii. Povestește că ultima oară a fost in Erbil, între kurzi. A văzut moarte, a văzut nedreptate. Dacă la SMURD vedea mai ales victime ale accidentelor, în Irak a văzut ce poate face omul cu mâinile lui altor oameni. Omul, în toată urâțenia lui. Copiii și femeile, civilii. Moarte peste tot. “Sunt medic combatant, stau țntr-o bază militară și avem misiuni speciale, sunt înarmat și am pregătire și pe partea medicală. Suntem o echipă de șapte oameni, așa cum vezi în filme. Ne trezim la ora 3 și jumătate, alergam 8 kilometri, facem duș, raport, apoi ni se dau misiunile. Ieșim în convoaie, cu mașini blindate. Fiecare zi e o altă surpriză, niciodată nu știm ce ne așteaptă. Ne-am întâlnit și cu băieții ăia răi… Am stat la un ceai cu ei, nu pot să răspund mai mult la întrebarea asta”, spune calm.

Oamenii cu pregătirea lui Robert sunt mană cerească în zonele de conflict și Szabi nu duce niciodată lipsă de contracte: are școala SMURD, rezistă fără somn chiar și 72 de ore, are noțiuni de medicină, are disciplina dată de centura neagră cu doi dani la shotokan și abilități de lider. Și mai are și o inimă uriașă. De multe ori, își depășește atribuțiile și ajută voluntar bolnavii aflați în satele izolate prin care trece sau refugiații din tabere.

Nu-i mai e frică. Și-a epuizat toate rezervele de teamă în primele 7 zile petrecute în Irak. Echipa lui a trebuit să stea o săptămână într-un buncăr – 168 de ore trăite în teroare maximă. Nu mai avea nici puterea să se întrebe ce a căutat acolo, toate resursele erau orientate spre a supraviețui. A trecut săptămâna, au scăpat din asediu si, la lumină, Robert și-a dat seama că a lasat în buncăr frica pentru tot restul vieții. “Am învățat, o dată în plus, că nu am voie să greșesc. Pentru că dacă o fac, va fi doar o singură dată. Pentru ultima oară”, spune și își ferește privirea.

Îl țntreb de ce face ce face. Pentru el și pentru ai lui. Părinții care mereu l-au susținut și încurajat în tot ce a ales. “Ai mei sunt un model pentru mine. Dacă nu mă susțineau când eram voluntar la SMURD, cu școlarizarea și restul, nu făceam nimic. Munceau de se rupeau pentru mine. Mai munceam și eu ca ospătar, la descărcat camioane noaptea, pe șantier, barman, puneam gresie, parchet, dar ei au fost sprijinul pentru ca eu să-mi urmez visul”, spune cu emoție.

Când vine acasă, nu povestește nimănui ce grozăvii trăiește în zilele în care e departe. Nici prietenii, nici familia nu știu, nu-i place să-i știe îngrijorați mai mult decât e cazul. Nu vrea să stârnească nici admirație, nici nu vrea statuie pentru că, de orice se apucă, își face treaba impecabil. “Eroii sunt în pământ, nu sunt eroul nimănui, cu atât mai puțin eroul meu. Sunt conștient că nu am voie să greșesc. Atât. Și la SMURD tot așa a fost, acolo ne-a învățat Raed o chestie: urgența nu e teren de joacă. Și avea dreptate. Ne punea să învățam, noi întrebam de ce. Și acum înțeleg de ce”, spune Robert cu seriozitate.

Și-a dat termen încă trei ani în care va merge în misiuni în toată lumea. Apoi se va liniști: se va întoarce definitiv acasă, se va așeza la casa lui, se va gândi, în sfârșit, la el. Mă rog, nu doar la el. Planul e să pună pe picioare un proiect în beneficiul comunității, un alt fel de a salva vieți: un azil de bătrâni. Până atunci, în așteptarea noii misiuni din martie, Robert mai trece din când în când pe la SMURD pentru doza de adrenalină si generozitate: mai salvează câte o viață. “E important să-ți vezi de treabă și să nu faci rău. Eu asta fac”. Și, în zilele noastre, nu e ăsta cel mai eroic lucru cu putință?

P.S.  Într-o zi de martie, inima uriașă a lui Robert a cedat. Poate că, până la urmă, a avut dreptate, el nu a fost un erou. Dar a fost un om cum sunt puțini, de neuitat pentru cei care l-au cunoscut. Și știm cum ar mai zâmbi că spunem unui suflet neliniștit ca al lui: “Odihnește-te în pace!”