În urmă cu un an, într-o sală prăfuită de la etajul III din Universitatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) din București, zeci de spectatori urmăresc cu sufletul la gură trei actori pe o scenă. Printre ei e Victor Ţăpeanu, carismatic și cu zâmbet cuceritor, cel care a avut ideea nebunească să dea teatru gratuit elevilor și studenţilor care vor cultură. Așa, tânărul împușca doi iepuri dintr-un foc: își potolea foamea de a juca teatru, căci în facultate nu prea a avut parte, și fideliza un public care nu e foarte prezent în sălile de teatru. 20 de zile la rând, în fiecare seară, cei trei actori din proiectul “Cuibul Artiștilor” au jucat piesa „Cine sapă groapa altuia” de Ion Băieșu, cu sala plină.
„Sincer, n-am crezut că ideea noastră va atrage atât de mulţi oameni. Iniţial, am zis ca în aceste 20 de zile să ne vadă măcar 1000 de oameni, dar deja am ajuns la aproape 3000 și mai avem două reprezentaţii”, explică Victor Ţăpeanu. N-a crezut, dar a sperat din tot sufletul. Și-a pus în acest proiect toată energia, toată priceperea și tot entuziasmul de care ești capabil la 23 de ani. Astăzi, la un an de la reprezentaţiile-maraton, proiectul lui Victor a prins aripi.
Victor nu și-a dorit dintotdeauna să facă teatru. În copilărie era foarte bun la sport, așa că le-a încercat pe majoritatea: a făcut fotbal, handbal, volei, judo, echitaţie. Mama visa să-l vadă preot, bunica îl tot îndemna să se facă dentist, iar el se gândea că poate i-ar sta bine avocat. În clasa a IX–a, un coleg l-a întrebat într-o zi dacă n-are cumva chef să vadă un spectacol de teatru: trupa liceului juca în aer liber în centrul orașului. I-a plăcut atmosfera, iar coordonatorul trupei i-a remarcat entuziasmul și figura interesantă. „Nu vrei tu să dai o audiţie? Vino mâine!,” i-a spus. Și Victor s-a dus. L-a jucat pe Rică Venturiano al lui Caragiale și a fost primit în trupa liceului. A făcut de toate: a pus lumini, a cărat costume, a urcat pe scenă. Așa a luat microbul actoriei și, după Bacalaureat, a dat examen la UNATC.
„Mama mă întreabă mereu din ce o să trăiesc, bunica e supărată că nu i-am urmat sfatul să am o meserie liniștită și bănoasă. Dar eu asta vreau să fac.”
Prima dezamăgire a trăit-o în facultate când și-a dat seama că învaţă actorie doar din cărţi și ruginește din punct de vedere artistic. Se făcuse actor ca să fie pe scenă, dar nimeni nu-i dădea o șansă. „În timpul facultăţii, nu joci foarte mult. Câmpul muncii în zona teatrului e zero, termini facultatea, dar știi că termini cu o diplomă de șomer. Din frustrarea asta apare o nevoie și ai două variante: să te plafonezi sau să ieși la suprafaţă. Și așa mi-a venit ideea Cuibului Artiștilor. Era 22 februarie și plecam la munte cu Vlad, prietenul meu. Eu eram în ultimul an, nu mai voiam să dau la master, mi se părea inutil. Și i-am zis în tren ce tare ar fi să facem asta. Că eu vreau să joc, să joc, asta vreau să fac în viaţa asta. Mă gândeam și la marii actori care au jucat enorm, de-aia au ajuns monștri sacri, căci teatrul e pe făcute, nu pe predate”, povestește cu entuziasm. Și a început să acţioneze pentru ca ideea lui să devină realitate. În noaptea respectivă, a căutat date statistice despre câţi studenţi sunt în București, publicul lor potenţial. A făcut niște estimări optimiste, o schiţă de proiect și asta a fost: Cuibul Artiștilor urma să joace timp de o lună de zile o piesă gratis. „Toţi cei din jur au fost foarte sceptici: n-o să reușesc, nu s-a făcut niciodată la noi așa ceva, cum să joci atâtea zile fără întrerupere și gratis? Singurii care m-au încurajat au fost Claudiu Bleonţ și Marius Bodochi cu care am avut șansa să joc într-o piesă la Teatrul Naţional”, spune Victor cu emoţie.”
Pragmatic, tânărul a simţit că lipsește un ingredient ca proiectul lui să poată deveni realitate. Intuia că are nevoie de sprijin, așa că a început să-l caute. A găsit pe Internet informaţii despre LEADERS și a rezonat cu ideea de program care nu te învață, ci îți arată cum să faci lucrurile și te pune să le faci. „Întâmplarea m-a făcut actor, destinul m-a adus la LEADERS. Pur și simplu am găsit informaţia pe net și mi-am zis, de ce nu? Simţeam nevoia asta de mentorat, de leadership, de valori umane după care să te ghidezi. La interviu, le-am vorbit despre educaţie, ce mi-ar plăcea mie să schimb prin teatru în societatea în care trăim, cum mi-am propus să aduc tinerii la teatru.” Și a fost acceptat cu bursă. La Leaders a învăţat multe despre el, că este idealist, vizionar și un bun strateg. A învăţat că cea mai mare teamă a lui este de eșec, a învăţat că trebuie să-și canalizeze toate forţele spre un scop, nu să se risipească în zeci de scopuri mai mici, a întâlnit oameni care l-au inspirat și a înţeles că, până la urmă, să greșești nu e un capăt de lume. Doar așa poate învăţa mai multe despre sine însuși.
Cu toate aceste date a pornit la drum. Toată energia și tot talentul erau acum canalizate spre un singur obiectiv: Cuibul Artiștilor. Iată cum arăta programul lui în urmă cu un an: „Mă trezesc la 8 dimineaţa, fac duș, plec la facultate, am repetiţii la Naţional, mănânc ceva, de la ora 3 p.m. am cursuri la un alt proiect, la 6 vin în sala de la UNATC. Mă relaxez o oră, apoi aranjez sala, verific luminile. Jean Louis Barrault spunea că dacă vrei cu adevărat să faci meseria asta, faci de toate, de la contabilitate, la dat cu mătura și jucat. Apoi joc piesa Cine sapă groapa și plec la repetiţii. Până la 3 noaptea sunt la repetiţii pentru alt spectacol, mă pregătesc de avanpremieră.”
La Leaders a învăţat multe despre el, că este idealist, vizionar și un bun strateg. A învăţat că cea mai mare teamă a lui este de eșec, a învăţat că trebuie să-și canalizeze toate forţele spre un scop, nu să se risipească în zeci de scopuri mai mici, a întâlnit oameni care l-au inspirat și a înţeles că, până la urmă, să greșești nu e un capăt de lume.
Treptat, Cuibul Artiștilor a devenit cunoscut. S-au promovat pe reţelele de socializare, prin facultăţi. Aveau mulţi spectatori. Au început chiar să câștige câteva premii prin ţară, au fost chemaţi să joace la Ploiești, Piatra Neamţ, Focșani, Moinești, locuri unde tinerii sunt avizi de cultură dar n-au de unde alege sau nu-și permit. „Simţi o altă energie în orașele mici. Este diferenţa dintre un copil care are totul, cum e publicul din București, și unul care nu are nimic și apreciază din tot sufletul ce primește. Ultimul premiu pentru Cuib a fost la Festivalul de la Câmpina, unde am luat Marele Premiu „Mircea Albulescu”. Am avut șansa să vin spre București în aceeași mașină chiar cu Mircea Albulescu și i-am povestit despre proiect și despre cum vrem să ajungem la 100 de zile de teatru gratuit pentru tineri. Mi-a spus să-l sun când ajungem la ziua 85 și săptămâna trecută l-am sunat. Îl așteptăm la spectacol curând”, spune Victor zâmbind.
În tot acest an, nu a mers totul strună. După un timp, conducerea UNATC nu a mai permis Cuibului să continue serile de teatru în sala de la etajul III al facultăţii. Nu li s-a mai aprobat cererea, fără să li se dea vreun motiv anume. „În ultimele luni am jucat cu lumina închisă să nu ne vadă nimeni că suntem încă acolo. Underground total. Să ajungi să te ascunzi într-o facultate de teatru că joci teatru, e un pic absurd pentru mileniul în care trăim. Și mai absurd este că am ajuns să ne mutăm în Facultatea de Instalaţii, unde decanul ne-a susţinut, a venit să ne vadă, ne-a dat toată încrederea lui când a văzut cât suntem de serioși”, ridică din umeri.
În timpul mutării, reprezentaţiile au luat o pauză de 10 zile. Nu s-a putut altfel. Apoi Victor a decis că tot răul a fost spre bine: sala e mult mai generoasă și o pot dota profesionist. De la trei oameni într-o sală cu scaune așezate alandala plus o lopată drept recuzită, au ajuns să facă investiţii serioase în lumini și decor. Cu toţii simt că și-au găsit până la urmă cuibul. Acum, trupa a ajuns la 6 actori profesioniști și 13 liceeni pe care-i cresc și-i formează pentru viitor. Copiii au fost parte din publicul lor fidel din primele luni de la lansare și entuziasmul lor e vital pentru proiect. „Ei respiră praful scenei cu noi, au o șansă pe care eu nu am avut-o la vârsta lor. Cei mici înţeleg cel mai bine viziunea mea și sper să o ducă mai departe.
Pentru că nu toată lumea înţelege. Unii vor repede și mult, pentru alţii e inconfortabil să joace 3 luni continuu.
Victor e convins că a adunat în jur oameni cu care a reușit să încheie un contract emoţional puternic, cu toţii au știut de la început în ce se bagă – muncă și sacrificii pentru rezultate pe termen mediu și lung. „Sunt niște sacrificii pe care le fac acum pentru ca mai târziu să fie așa cum vreau. Momentan mă întreţin din banii pe care-i câștig dintr-un rol la Teatrul Naţional. La Cuib vin bani din donaţii, dar îi reinvestim galopant. Vrem să oferim o întreagă experienţă, nu doar o piesă de teatru. Am fost de curând la Amsterdam și am văzut că la Operă se dădea vin. Dăm și noi câte un pahar de vin, când intră spectatorii – sala miroase într-un fel, luminile creează o anumită atmosferă, apoi le oferim piesa”, explică evoluţia ideii.
Până acum, peste 3000 de oameni au trăit experienţa Cuibul Artiștilor. Dar Victor nu se oprește aici: vrea să ajungă la performanţa de a avea o trupă privată de teatru, să facă turnee în afara ţării, să meargă la școli de vară, să facă spectacole-dans, să existe chiar și un festival Cuibul Artiștilor. Inspiraţi de noul lor cuib de la Facultatea de Instalaţii, Victor vrea chiar să profite de o casă demontabilă în care să experimenteze un proiect avangardist. N-ai cum să nu-l crezi când vezi câte a făcut într-un singur an și cum a evoluat dintr-un actor oarecare într-un lider. „Totul e un vapor, iar eu sunt o rotiţă mică ce se uită cu binoclu în zare. Dar suntem mulţi cei care facem vaporul să meargă înainte: cei care bagă cărbuni, cei care șterg mesele, cei care distrează lumea pe vasul ăla. Eu sunt cel care vede aisbergul, vede orizontul, vede malul. Și am o anumită energie și atitudine care-i face pe oameni să mă urmeze.”
