Se vorbește des despre lideri autentici. Cum arată ei, din ce aluat sunt făcuți, ce fac deosebit cei care-și iau viața în propriile mâini și își depășesc condiția? Pe scaunele invitaților LEADERS, în mijlocul tinerilor prezenți, s-au așezat un domn cu privirea sigură și cu mustață, îmbrăcat într-un trening tricolor, și un puști tuns scurt, scund și îndesat. “Mi-e mai ușor în ringul de box decât să vorbesc în fața oamenilor”, a spus cu sinceritate și privirea i-a devenit hotărâtă. Nici nu are cum altfel, pentru că în fața noastră nu stă un puști, ci de 13 ori campioana României la box, de 3 ori campioana UE, de 3 ori campioana europeană și de 3 ori vicecampioana mondială – Steluța Duță. Când intră în ring, de orice fel ar fi el, Steluța se transformă și forța și determinarea ei devin palpabile.
“Am fost 9 copii la părinți, am și un frate geamăn. Mama m-a abandonat la spitalul din Râmnicu Sărat, apoi am început să fiu plimbată dintr-un orfelinat în altul. Eram un copil chinuit și bătut, așa era pe vremea aia. Școala nu mi-a plăcut că și acolo mâncam bătaie pe pâine: aveam un profesor care m-a băgat cu capul în sobă și mi-a promis că mă lasă repetentă ca să ajung la clasa la care era el diriginte să-mi arate el mie. Eram un copil nu numai bătut de soartă, ci și de profesori”, spune cu simplitate. Din cauza asta, n-a terminat opt clase și la 16 ani a ajuns pe străzi. Era om bun la toate la Popasul Merei, lângă Buzău, unde mai spăla parbrize împreună cu alți copii plecați din centrele de plasament. “Mă băteam cu băieții de-acolo să nu-și bată joc de mine. Adică de ce să ma murdărească, de ce să nu am și eu demnitatea mea de om?”, spune revoltată și acum. A stat trei luni pe străzi, dar nu a făcut nimic de care să-i fie rușine: nu a luat aurolac, nu a stat în canale. Era în ea o forță și o speranță că cineva o va salva.
Știa doua foste colege de la orfelinat care făceau box de performanță. Da, boxul ar fi ajutat-o să se apere și să elibereze toata furia adunată în viața ei chinuită. Și-a rugat colegele să o ducă la sala de box, dar nu au vrut. Apoi, a trimis vorbă antrenorului care a refuzat-o. Pe 7 ianuarie 2002, și-a luat inima în dinți și s-a dus singură la sală. “Eram timidă și rușinoasă. Nici nu știam cum să-i spun ce vreau. “Ce vrei, mai pustiulica?”, m-a intrebat. “Nu sunt băiat, sunt fata”, a îndrăznit sa răspundă. Antrenorul zâmbește pe sub mustață când își amintește ziua întâlnirii. “Steluța a venit la box ca la un ultim refugiu, voia să scape din mediul în care trăia. Prima oară am zis că e băiat, apoi mi-am dat seama de unde vine. I-am arătat sala și am pus-o să ia poziție. Când am văzut că e stângace și i-am văzut hotărârea din ochi, am știut că bulgărașul meu de aur va avea succes. Dar, după câteva zile, mi-am dat seama că nu are unde să doarmă și nu mai avea energie să se antreneze: nu mai mâncase de trei zile. Știam că va fi greu, ea era un bulgăr de aur pe care puteam să-l pierd”, spune antrenorul Voicilaș.
A obligat-o să mănânce tot ce avea în frigiderul de la sală, apoi a găsit un vestiar, i-a intins două saltele pe jos și i-a făcut un culcuș în care să stea la căldură, departe de pericolele străzii. În fiecare zi, îi dădea pachetul lui cu mâncare. “Când mergea seara acasă, lingea farfuriile, că era flămând. Mama mea Mioara se tot minuna, că doar îi dăduse mâncare la borcan la sală”, spune râzând Steluța. Mama si tata, asta a devenit familia Voicilaș pentru copilul amărât, dar cu o voință de neclintit. “Când am început să mănânc de două ori pe zi la o cantină, alta era treaba: aveam energie, aveam chef de bătaie”, spune Steluta simplu. Așa a început drumul spre performanță. “Când îi puneam mâna pe spate la box, se eschiva că o lovesc. Era marcată de bătăile din centru, de bătăile de pe stradă. Dacă îi ziceam “domnișoară” nu-i venea să creadă că cineva îi spune așa”, povestește antrenorul cât a avut de lucru.
“Când am câștigat primele medalii, eram mândră de mine, eram mândră că auzeam imnul României, eram mândră că antrenorul meu n-a făcut sacrificii degeaba. Viața a început să mi se schimbe în bine, am văzut lumea, am bătut continentele. Sunt un exemplu, nu neapărat pentru copiii din casele de copii, ci pentru toți copiii. Acum sunt antrenoare de box la Buzău și văd ce greu i-a fost lui tata în tot timpul asta”, spune zambind.
Singura ei supărare este că a ratat calificarea la Jocurile Olimpice din 2016 și acuză arbitrajul. “Uneori, aș vrea să simtă și arbitrii un pumn, să vadă cât muncești și că nu poți face asta unui sportiv”, spune Steluța cu năduf, în hohotele tuturor. Steluța râde și ea. “Ți-a fost vreodată frică?” este întrebată de un participant la Leaders School. Steluța își ridică privirea uimită și își îndreaptă umerii. “Frică? Ce-i aia frică?”
