În aprilie 2021 mă pregăteam pentru, poate, cea mai importantă întâlnire din viața mea, o întâlnire cu o persoană despre care încă nu știam că urma să devină, pe lângă multe altele, și unul dintre cei mai înțelepți mentori.
Am intrat în această etapă a vieții având deja multă informație asimilată, majoritatea în contexte de business, dar cu focus pe comunicare, relaționare, un pic de psihologie și multe exemple reale de așa da sau așa nu. Aveam în spate mulți ani în care am condus proiecte, câțiva ani de condus echipe, managementul unui business în pandemie cu toate componentele sale: financiare, umane, emoționale.
Nimic însă din ce am experimentat în trecut nu m-a format atât de bine în niște direcții precum a gândi în perspectivă/anticipare, ascultare și prezență, abilități de negociere, comunicare persuasivă și multe altele.
Voi împărtăși astăzi 5 lecții pe care le-am învățat de la mentorul meu, care astăzi are vârsta de doi ani, și a căror aplicabilitate în viața profesională am testat-o cu succes.
1. Spune-mi ce urmează după asta…?
Atenția unui copil se schimbă foarte rapid. Iar ceea ce nu știm despre copii este că ei trăiesc 100% în prezent. Atunci când sunt implicați într-o activitate, sunt dedicați complet acelei activități, nu se gândesc nici oare ce voia să spună de fapt copilul cu care m-am jucat în parc, nici nu au griji de viitor precum ce vom face după somnul de prânz. Astfel, lucrând cu atenția unui copil, îți poți antrena un skill foarte util în business. Atunci când comunici constant care sunt următorii pași, când orizontul este foarte clar pentru oamenii din echipa ta, poți să te bazezi mai mult pe sprijinul lor. Cu un copil înveți să comunici clar, fără prea multe explicații, ce urmează să se întâmple și în cât timp. Pentru o echipă, acest skill poate să însemne claritate în decizii, o viziune împărtășită și o direcție clară și acceptată.
2. Reziliența e un turn din cuburi care uneori se dărâmă
Mi se întâmplă des în timp ce mă joc cu fiica mea să ajungem în situații în care trebuie să o luăm de la capăt. Turnul din cuburi se dărâmă, construcția cu magneți nu poate să susțină toate figurinele sau avionul din lego nu are suficiente scări. Iar reacția ei atunci când lucrurile nu merg așa cum ne-am propus este să dea un reset. Le dărâmăm și o luăm de la zero. Am ajuns să fac asta de zeci de ori într-o zi. La început m-am enervat, apoi am început să mă gândesc la alte modalități prin care putem continua fără să dărâmăm totul, iar într-un final mi-am dat voie să o iau de la zero. Exercițiul m-a ajutat foarte mult și mi-a antrenat un mușchi al rezilienței cel mai probabil, pentru că am descoperit că atunci când un proiect nu merge în direcția bună poți pune stop și o poți lua de la capăt, atunci când primești un refuz poți să-ți reconstruiești încrederea într-o situație nouă, iar procesul ăsta, pe măsură ce-l exersezi, va fi din ce în ce mai ușor de navigat.
3. Hai să facem împreună…
Am avut mereu încredere în fiica mea și în multe situații am considerat-o un partener pe picior de egalitate cu mine în anumite activități și contexte. Mersul la supermarket a fost pentru noi mereu o activitate de echipă și am observat aici niște lucruri foarte interesante legate de modul în care ne raportăm la oamenii din jurul nostru. Deși are doar doi ani și jumătate și încă nu ajunge la înălțimea benzii de la casa de marcat, am implicat-o încă de la prima noastră vizită în supermarket în procesul de încărcare/descărcare a coșului de cumpărături. M-am uitat cu încredere la ea, i-am spus că sunt aici să o ajut cu cele pe care nu le poate lua ea, și i-am spus că orice s-ar întâmpla suntem o echipă și ne ajutăm. Astfel, vizitele noastre la supermarket sunt despre coordonare, despre moduri în care putem să ne ajutăm una pe cealaltă, despre ea care vrea să-mi arate că a reținut unde sunt anumite lucruri și cum se manevrează. Și astea toate s-au datorat faptului că eu am avut încredere în ea și am avut grijă să-i transmit asta în fiecare moment.
Asta m-a făcut să mă gândesc la Efectul Pygmalion sau efectul Rosenthal – un fenomen psihologic în care așteptările ridicate față de o persoană conduc la îmbunătățirea performanței individului într-un anumit domeniu. Conform acestei teorii, persoanele își însușesc etichetele pozitive și reușesc să se ridice la nivelul așteptărilor. Un proces similar funcționează și în direcția opusă, în cazul așteptărilor reduse. Într-un proces de leadership, așteptările pe care liderul le are de la performanța echipei/individului se vor reflecta direct în rezultatele acestuia. Mergând mai departe… oare cum ar arăta echipele noastre dacă le-am transmite constant colegilor noștri că avem încredere în ei?
4. Unde simți asta?
Când ești părinte, valurile de emoții pe care le experimentezi în 24 de ore sunt mult mai intense. Te trezești brusc pe o plajă în Oahu, Hawaii, și e chiar rândul tău să urci pe valul următor. E cel mai bun antrenament pentru a-ți dezvolta inteligența emoțională esențială în leadership. Daniel Goleman, autorul bestsellerului Inteligența Emoțională, vorbește despre 5 componente ale acesteia: autocunoaștere, reglare emoțională, motivație, empatie și abilități sociale. Atunci când treci prin furtuni emoționale cu un copil, reușești să le înțelegi pe fiecare dintre ele. Asta se întâmplă pentru că cei mici sunt foarte conectați cu emoțiile lor, poate mult mai conectați decât adulții, însă le lipsește limbajul prin care să exprime ce simt. Iar tu, ca părinte, vei ghida acest proces vorbind deschis despre multiple tipuri de emoții, fiind la rândul tău un exemplu de recunoaștere a emoțiilor fie ele pozitive sau negative, de auto reglare și empatie. Prin întrebări precum “unde simți când ești bucuros/trist” sau numirea efectivă a stărilor, îi ajuți pe cei mici să verbalizeze și să înțeleagă emoțiile. După ce începi să faci asta, vei vedea cât de ușor e să identifici și în cazul colegilor tăi. Vei deveni mult mai conștient de încărcătura emoțională a anumitor colegi, de motivațiile din spatele unor reacții și poate chiar de blocajele din cadrul anumitor proiecte.
5. Te văd…tot timpul
Cea de-a 5-a lecție este una despre leading by example, despre integritate și autenticitate. În rol de mamă, simt că sunt mereu sub lupă, observată, analizată, imitată, urmată. Copiii învață lucruri imitându-i pe părinții lor. Asta înseamnă că noi, părinții, suntem un exemplu permanent pentru ei. Asta vine cu o doză mare de responsabilitate și poate, uneori, presiune, dar și cu lecția că în calitate de lideri, chiar și atunci când credem că nu ne vede nimeni, suntem în continuare un exemplu pentru ceilalți. Pentru că atunci când suntem singuri, suntem față în față cu cel mai critic și uneori dur observator al nostru: noi înșine. Iar atunci când noi ne vedem pe noi așa cum și ceilalți ne văd pe noi, totul vine natural.
